În următoarele pagini am condensat pozițiile Stângii Comuniste, organizată sub forma Partidului Comunist Internațional. Organele sale de presă sunt enumerate aici.

Doctrina si programul care întruchipează partidul sunt produse ale selecției istoricești, nu invenții ale unor genii inutile. Acestea au fost contopite de Istorie intr-un singur bloc de oțel format de-a lungul unor luptelor de clasă sângeroase și furtunoase; care in mijlocul secolului al 19-lea au introdus o nouă clasă, proletariatul.

Partidul este școala gândirii și o metodă a acțiunii. Doctrina, programul, tacticile și organizarea alcătuiesc partidul. Proletariatul există deci doar în virtutea partidului; fără acest partid proletariatul este o clasă doar în mod statistic.

Existența partidului nu depinde de mari șefi, depinde de generații de militanți, apărând cu gelozie și observând cu atenție trăsăturile sale fundamentale, și păstrându-le și aplicându-le toate consecințele lor practice; puterea partidului, între timp, depinde de dezvoltarea contradicțiilor sociale. Din acest motiv, în unele momente în istorie, este redus la un număr mic de militanți devotați, iar în alte momente crește, își mărește din nou numărul de membrii și devine o forță socială care poate determina lupta finală cu regimul capitalului.

Din aceste motive, este exclus ca partidul să poată să se aducă în fruntea maselor angajate în luptă, ca în perioada glorioasă dintre 1917 și 1926, utilizând, în loc de mijloace ce corespund cu (ce se conformează cu) principiile Marxismului - precum cele folosite în trecut - tactici convenabile, artificii diplomatice, asocieri largi cu alte grupări politice de stânga sau inovații cu semnificații misterioase, în domeniul împletirii complexe a relației partid/clasa.

La fel, este interzis ca partidul să-și măreasca numărul de membrii prin desfășurarea oficială a unei discipline formale fără sens, contraparte inevitabilă a restaurării practicilor democratice, care de acum vor fi interzise pentru totdeauna nu numai în sânul organizației noastre, ci și în Stat și în societate. Asemenea șiretlicuri meschine ucid partidul ca organ de clasă, chiar dacă numărul membrilor săi crește. Ele sunt trucuri josnice care trădează dorința șefilor și demi-șefilor de a realiza o "breșă", în falsa speranță de a scăpa din ghetoul care conține adevăratul partid, nu prin voința sa, ci sub presiunea contrarevoluției, care a învins la scară mondială de aproape un secol tocmai prin denaturarea sarcinilor și naturii partidului.

Cea mai bună dovadă a inutilității unor astfel de manevre, mai bună decât derivarea lordin critica de idei, vine din experiența istorică. Deși raporturile de putere între clasele sociale nu s-au schimbat deloc, diverse tendințe troțkiiste și stângiste de diferite feluri au sugerat că partidul ar trebui să se adapteze la circumstanțe, adică să adopte politici "realistice", constând în schimbări constante de direcție.

Chiar dacă astăzi mărimea partidului este infimă, iar influența sa asupra maselor proletare este practic inexistentă, motivul trebuie căutat în lupta de clasă, în evenimentele istorice, și trebuie să avem curajul de a concluziona că fie Marxismul trebuie abandonat, și odată cu el partidului, sau că Marxismul trebuie păstrat invariant. După ce stânga a anticipat această lecție la nivel doctrinar a obținut din această verificare materialist-istorică o lecție fundamentală: nu mai este nimic de adăugat, nimic de schimbat. Rămânem la postul nostru!

Acest pamflet este un text al Partidului Comunist Internațional și, ca toate celelalte texte ale acestuia, confirmă și reafirmă pozițiile tradiționale ale stângii italiene. Existând în afara evenimentelor întâmplătoare de selecție organică și istorică a organizațiilor formale.

Să mai spunem încă o dată că ne așteptăm ca renașterea mișcării revoluționare de clasă să urmeze o ascuțire și o radicalizare a luptei sociale, care va apărea ca o consecință a accelerării contradicțiilor din cadrul sistemului capitalist. Partidul va crește alături de aceste evoluții dacă, pe baza doctrinei sale neschimbătoare și a programului său invariabil, va ști, în fiecare luptă proletară în care participă, să îi îndrepte simultan împotriva oportunismului perfid, al falselor partide muncitorești, împotriva sindicalismului naționalist și patriotic, împotriva statului capitalist și a frontului politic burghez.

În această luptă, Stânga este singură și știe că va rămâne singură, nu din proprie voință,ci pentru că aceasta este lecția importantă pe care a învățat-o din trecutele înfrângeri ale proletariatului. În acestea, un rol preponderent contrarevoluționar a fost jucat de poziții și organizații care, deși pretindeau că sunt inspirate de proletariat, de Marxism și de revoluție, reprezentau de fapt interesele micii burghezii și ale aristocrației muncitorești; iar acțiunea lor a fost întotdeauna aceea, mai întâi de a încurca, apoi de a diviza și, în cele din urmă, de a abandona frontul proletar în fața dușmanului.

A trecut ceva timp de când am reglat conturile cu toți liderii de sindicat, anarhiștii și "stângiștii" din ultima vreme sau, mai degrabă, de când Istoria a făcut-o, care a spulberat fără milă faptele și doctrinele lor.

* * *

Dedicăm acest scurt text în primul rând tineretului proletar, pentru ca, cu curajul, devotamentul și spiritul care îl caracterizează, să întoarcă pentru totdeauna spatele tentațiilor iluzorii ale societății moderne, falselor mituri ale democrației și solidarității naționale, ale reformismului și gradualismului, pentru a îmbrățișa un program de luptă, de combatare, pe frontul comunist revoluționar anonim și impersonal.

Pentru că va depinde de tinerii noștri să ducă comunismul la victorie.

Partidul Comunist Internațional este constituit pe baza următoarelor principii stabilite la Leghorn, în 1921, la înființarea Partidului Comunist din Italia (secțiune a Internaționalei Comuniste).

1.În actualul regim social al capitalului, conflictul dintre forțele de producție și relațiile de producție se dezvoltă într-un ritm din ce în ce mai rapid, dând naștere la interese antitetice și la lupta de clasă dintre proletariat și burghezia conducătoare.

2. Relațiile de producție sunt astăzi protejate de puterea statului burghez: indiferent de forma sistemului reprezentativ și de utilizarea democrației elective, statul burghez rămâne organul de apărare a intereselor clasei capitaliste.

3. Proletariatul nu poate nici să distrugă, nici să modifice sistemul de relații de producție capitaliste care îl exploatează fără a răsturna prin violență puterea burgheză.

4. Organul indispensabil al luptei revoluționare a proletariatului este partidul de clasă. Partidul comunist, care conține partea cea mai avansată și mai hotărâtă a proletariatului, unifică eforturile maselor muncitoare și transformă luptele acestora pentru interese de grup și câștiguri imediate în lupta generală pentru emanciparea revoluționară a proletariatului. Partidul este responsabil de propagarea teoriei revoluționare în rândul maselor, de organizarea mijloacelor materiale de acțiune și de conducerea clasei muncitoare pe parcursul luptelor sale, asigurând continuitatea istorică și unitatea internațională a mișcării.

5. După răsturnarea puterii capitaliste, proletariatul trebuie să distrugă complet vechiul aparat de stat pentru a se organiza ca clasă dominantă și pentru a-și instaura propria dictatură: adică va refuza toate drepturile clasei burgheze și indivizilor din cadrul acesteia atâta timp cât vor supraviețui din punct de vedere social și va întemeia organele noului regim numai pe clasa producătoare. Partidul Comunist, a cărui caracteristică programatică constă în această realizare fundamentală, reprezintă exclusiv și numai el organizează și conduce dictatura proletară.

6. Numai prin intermediul forței, statul proletar va putea interveni sistematic în economia socială și va putea adopta acele măsuri prin care gestiunea colectivă a producției și a distribuției va lua locul sistemului capitalist.

7. Această transformare a economiei și, în consecință, a întregii vieți sociale va elimina treptat necesitatea statului politic, ale cărui mecanisme vor ceda treptat locul administrării raționale a activităților umane.

* * *

În ceea ce privește lumea capitalistă și mișcarea muncitorească în urma celui de-al doilea război mondial, poziția partidului se bazează pe următoarele puncte:

8. În prima jumătate a secolului al XX-lea, economia capitalistă a fost martora introducerii trusturilor monopoliste în rândul angajatorilor. S-a încercat să se controleze și să se gestioneze producția și schimburile prin planificare centralizată, până la gestionarea de către stat a unor întregi sectoare de producție. În domeniul politic, s-a înregistrat o creștere a forței poliției și a armatei statului și a totalitarismului guvernamental. Niciuna dintre acestea din urmă nu reprezintă un nou tip de organizare socială, de natură tranzitorie între capitalism și socialism, și nici nu sunt forme reînviate ale sistemelor politice pre-burgheze. Ele sunt, în schimb, forme particulare ale unei gestionări din ce în ce mai directe și mai exclusive a puterii și a statului de către cele mai avansate forțe ale capitalului.
     Acest proces exclude interpretările pacifiste, progresiste și evoluționiste ale parcursului regimului burghez și confirmă previziunile noastre privind concentrarea și mobilizarea forțelor claselor în tabere opuse. Pentru ca proletariatul să egaleze forța dușmanului său cu o energie revoluționară reaprinsă, el trebuie să respingă, fie ca revendicare, fie ca mijloc de agitație, întoarcerea iluzorie la liberalismul democratic și la garanțiile constituționale; partidul revoluționar de clasă trebuie să facă pasul istoric de a lichida odată pentru totdeauna practica de a face alianțe, chiar și pentru chestiuni tranzitorii, atât cu partidele burgheze și de clasă mijlocie, cât și cu pseudopartidele muncitorești care au adoptat programe reformiste.

9. Războaiele imperialiste au arătat că criza dezintegrării capitaliste este inevitabilă, inaugurând în mod decisiv o fază în care expansiunea sa nu mai înseamnă o creștere continuă a forțelor de producție, ci mai degrabă o alternanță de acumulare și distrugere. Aceste războaie au fost cauza unei serii de crize profunde în organizațiile internaționale ale muncitorilor, clasele dominante reușind să le impună solidaritatea militară și națională, făcându-le să se alinieze pe unul sau altul dintre fronturile de război. Există o singură alternativă viabilă din punct de vedere istoric la această situație, și anume reaprinderea luptei de clasă în cadrul națiunilor, care să ducă la un război civil al maselor muncitoare pentru a răsturna puterea statelor burgheze de pretutindeni, împreună cu toate coalițiile lor internaționale. Condiția indispensabilă pentru aceasta constă în reconstituirea Partidului Comunist Internațional ca forță autonomă, independentă de orice putere politică sau militară existentă.

10. Aparatul statului proletar, în măsura în care este un mijloc și o armă de luptă într-o perioadă de tranziție între două sisteme sociale, nu își trage forța organizatorică din niciun canon sau schemă constituțională existentă, care are ca scop reprezentarea tuturor claselor. Exemplul istoric cel mai complet de stat proletar până în prezent este reprezentat de Sovietele (consiliile muncitorești) din timpul revoluției din octombrie 1917, când clasa muncitoare s-a înarmat sub conducerea partidului bolșevic, când cucerirea puterii s-a realizat prin mijloace totalitare și Adunarea Constituantă a fost dispersată, și când a avut loc lupta pentru respingerea atacurilor guvernelor burgheze străine și pentru înăbușirea revoltei interne a claselor învinse, a claselor de mijloc și a partidelor oportuniste - aliații inevitabili ai contrarevoluției în momentele decisive.

11. Realizarea deplină a socialismului este de neconceput în interiorul granițelor unei singure țări, iar transformarea socialistă nu poate fi realizată fără eșecuri și fără eșecuri de moment. Apărarea regimului proletar împotriva pericolelor mereu prezente ale degenerării nu poate fi asigurată decât dacă conducerea statului proletar este coordonată în permanență cu lupta internațională a clasei muncitoare din fiecare țară împotriva burgheziei, statului și aparatului său militar; această luptă nu poate fi încetinită nici măcar în timp de război. Coordonarea necesară poate fi asigurată numai dacă Partidul Comunist Mondial controlează politica și programul statelor în care clasa muncitoare a ajuns la putere.

Pe baza acestui program, expus mai sus, Partidul Comunist Internațional revendică principiile doctrinare fundamentale ale marxismului în întregime: materialismul dialectic ca concepție sistematică despre lume și despre istoria omenirii; doctrinele economice fundamentale conținute în Capitalul lui Marx ca metodă de interpretare a economiei capitaliste; și formulările programatice ale Manifestului Comunist ca plan istoric și politic pentru emanciparea clasei muncitoare mondiale. De asemenea, ne revendicăm întregul sistem de principii și metode rezultate în urma victoriei Revoluției Ruse, și anume: activitatea teoretică și practică a lui Lenin și a Partidului Bolșevic în anii cruciali ai preluării puterii și ai războiului civil, precum și tezele clasice ale celui de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste. Acestea reprezintă confirmarea, restaurarea și dezvoltarea ulterioară a principiilor menționate mai sus, care astăzi sunt puse și mai mult în evidență de lecțiile tragicului val revizionist care a luat naștere în jurul anilor 1926-27 sub denumirea de "socialism într-o singură țară".

Cu toate acestea, este doar o chestiune de convenție faptul că legăm această calamitate de numele lui Stalin, preferând să o atribuim presiunii forțelor sociale obiective care s-au abătut asupra Rusiei după ce flăcările revoluționare din octombrie 1917 nu au reușit să se răspândească în întreaga lume. Prea târziu s-a văzut că era nevoie de o barieră programatică și de o tactică pentru a rezista acestei presiuni, o barieră care, chiar dacă nu ar fi fost capabilă să împiedice înfrângerea, ar fi putut totuși să facă renașterea mișcării comuniste internaționale mai puțin dificilă și chinuită.

Acest ultim val contrarevoluționar va fi mult mai letal decât boala oportunistă (devierile anarhiste) care a tulburat scurta existență a Primei Internaționale și mult mai grav chiar decât daunele provocate de Internaționala a II-a când s-a scufundat în mocirla aderării la Union Sacrée și apoi la războiul imperialist din 1914 (gradualism, parlamentarism, democratism). Astăzi, situația mișcării muncitorești pare de o mie de ori mai gravă decât după prăbușirea vertiginoasă a celei de-a Doua Internaționale la izbucnirea primului război mondial.

Cea de-a Treia Internațională, formată în 1919, a restabilit punctele cardinale ale doctrinei marxiste cu un program care a rupt definitiv cu iluziile democratice, gradualiste, parlamentare și pacifiste ale celei de-a Doua Internaționale (naufragiate în timpul războiului de cel mai ignobil șovinism și belicism). A Treia Internațională a reprezentat o contribuție istorică enormă a lui Lenin, Troțki și a vechii gărzi bolșevice, dar, cu toate acestea, încă de la începuturile sale, Internaționala a III-a a fost, într-un anumit sens, pe un teren șubred, iar acest lucru s-a datorat atât modului grăbit în care a procedat la formarea partidelor comuniste, cât și din cauza tacticilor prea flexibile pe care le-a adoptat pentru "cucerirea maselor".

Dar, cel puțin în ceea ce-i privea pe creatorii lui Octombrie Roșu, această abordare și această tactică nu însemnau și nici nu trebuiau să fie interpretate ca însemnând o renunțare la principiul de bază al cuceririi violente a puterii, al distrugerii aparatului de stat burghez parlamentar și democratic, sau al instaurării dictaturii proletare conduse de partid. De fapt, aplicarea tacticii celei de-a Treia Internaționale ar fi putut să nu provoace atât de mult rău dacă revoluția, așa cum se spera, s-ar fi răspândit rapid în restul lumii; dar, așa cum avea să avertizeze stânga începând cu cel de-al doilea Congres din 1920, exista riscul, în cazul în care valul revoluționar s-ar fi potolit, de a avea consecințe foarte negative. Acest lucru se datora faptului că ansamblul de partide care aderau la noua Internațională era foarte instabil, deoarece acestea fuseseră asamblate în modul cel mai aleatoriu și, prin urmare, nu erau suficient de imunizate împotriva posibilității unei recidive social-democrate imediat ce valul revoluționar se retrăgea. Din nefericire, tocmai acest lucru s-a întâmplat, scoțând la suprafață nu doar oamenii, ci mai degrabă bolile canceroase ale unui trecut mult prea recent.

Între 1920 și 1926, Stânga Italiană a insistat asupra necesității de a stabili o platformă unică și un plan tactic care să fie adoptate de toate secțiunile Internaționalei și a avertizat împotriva pericolelor aplicării "parlamentarismului revoluționar" în Occident, unde democrația era stabilită de peste o sută de ani. Și mai important, se va opune tacticii "frontului politic unit" și apoi tacticii așa-numitelor "guverne muncitorești (și muncitorești-țărănești)", deoarece considera că aceste formule subminează formula clară și fără echivoc a "dictaturii proletariatului". A deplâns politica de a permite aderarea directă la Internațională a organizațiilor independente de partidul comunist local și de a accepta partide simpatizante. A respins practica infiltrării în pseudopartide muncitorești și, în special, în partide burgheze (precum Kuomintang). De asemenea, a respins "blocurile" și mai rele, chiar și cele temporare, cu partide pretins înrudite sau cu cele aliniate eventual pe poziții care erau doar superficial "similare".

Criteriul care a inspirat Stânga Italiană și a dat naștere acestor poziții a fost și rămâne următorul: consolidarea partidelor comuniste nu depinde de manevre tactice sau de manifestări de voluntarism subiectiv, ci de faptul obiectiv al desfășurării unui proces revoluționar care nu are de ce să se supună canoanelor unui proces continuu și liniar. Cucerirea puterii poate fi apropiată sau îndepărtată, dar în ambele cazuri, și mai ales în primul caz, a o pregăti (și a pregăti pentru ea o pătură mai mult sau mai puțin largă a proletariatului) înseamnă a respinge orice acțiune care ar putea face ca organizația comunistă să cadă într-un oportunism analog cu ceea ce s-a întâmplat în Internaționala a II-a, adică o rupere a legăturii inseparabile dintre mijloace și scopuri, dintre tactică și principii, dintre obiectivele imediate și cele finale, ceea ce duce în mod inevitabil la electoralism și democratism în politică și la reformism în plan social.

Începând cu 1926, conflictul va fi transferat direct în plan politic și se va încheia cu o scindare între Internaționala și Stânga Italiană. Cele două chestiuni aflate pe masă au fost "socialismul într-o singură țară" și, la scurt timp, "antifascismul". "Socialismul într-o singură țară" este, de fapt, o dublă negare a leninismului: în primul rând, face să treacă în mod fraudulos drept socialism ceea ce Lenin a definit în mod clar ca fiind "dezvoltarea capitalistă în manieră europeană în Rusia mic-burgheză și medievală", iar în al doilea rând, separă destinele Revoluției ruse de cele ale Revoluției proletare mondiale. Este doctrina contrarevoluției. În interiorul U.R.S.S.S., ea ar fi folosită pentru a justifica represiunea împotriva vechii gărzi marxiste și internaționaliste, începând cu Troțki, în timp ce în afara granițelor sale ar favoriza zdrobirea curentelor de stânga de către fracțiunile de centru, adesea descendente în mod clar din social-democrație, și "în supunere totală față de burghezie" (Troțki).

Principala manifestare a abandonării punctelor programatice cardinale ale luptei comuniste mondiale a fost înlocuirea cuvântului de ordine al cuceririi revoluționare a puterii cu apărarea democrației împotriva fascismului; ca și cum ambele regimuri nu ar răspunde întotdeauna obiectivului lor comun de a apăra regimul capitalist în fața pericolului unui nou val revoluționar proletar și de a alterna la cârma statului în funcție de cerințele presante ale dinamicii luptei de clasă. Acest fenomen, după ce bastionul german a căzut odată cu victoria lui Hitler în 1933, și-a găsit expresia nu numai în cadrul Internaționalei a III-a, ci și în rândul opoziției "troțkiste", care, chiar dacă vorbea despre democrație ca despre o "etapă" sau o "fază" care trebuia parcursă înainte de a se putea acționa pe deplin asupra revendicărilor proletariatului revoluționar, folosea totuși același cuvânt de ordine de apărare a democrației împotriva fascismului ca și staliniștii. În ambele cazuri, aceasta a dus la distrugerea clasei muncitoare ca forță distinctă din punct de vedere politic, cu obiective antitetice față de cele ale tuturor celorlalte pături sociale; muncitorii din diferitele țări vor fi mobilizați mai întâi în apărarea instituțiilor democratice, iar apoi în apărarea "patriei", ceea ce va determina renașterea și exasperarea urilor șovine. În cele din urmă, chiar și Internaționala Comunistă a fost dizolvată în mod oficial și orice dorință de a o reconstrui a fost temporar anihilată.

Deoarece clasa muncitoare era acum atârnată de căruța sângeroasă a războiului imperialist din 1939-1945, forțele subțiri ale comunismului internațional și internaționalist, dacă și acolo unde mai supraviețuiseră, nu puteau influența în vreun fel situația: iar apelul la "transformarea războiului imperialist în război civil", care fusese lansat pentru prima dată în 1914 și care prefigura revoluția rusă din 1917, cădea acum în urechi surde - disprețuit și disprețuit. În perioada postbelică, nu numai că speranțele "naive" de expansiune a comunismului revoluționar în vârful baionetelor rusești nu s-au împlinit, dar a domnit un neo-ministerialism chiar mai rău decât cel al dreptei celei de-a Doua Internaționale; mai rău pentru că s-a exercitat în perioada mai dificilă a reconstrucției capitaliste: o reconstrucție care a favorizat autoritatea statului (dezarmarea proletarilor în unități de partizani), salvarea economiei naționale (împrumuturi pentru reconstrucție, acceptarea unor măsuri de austeritate în numele "intereselor superioare" ale națiunii etc. etc.). Mai târziu, în "democrațiile populare", se va favoriza restabilirea unei ordini care să treacă drept "sovietică" (Berlin, Poznan, Budapesta).

Dar, odată ce colaborarea lor deschisă la conducerea statului nu mai era necesară, partidele "comuniste" afiliate Kremlinului vor fi împinse la marginea unei simple "opoziții" parlamentare, conduse acolo de aliații războiului și ai "păcii" într-o lume tot mai oțelită a statelor polițienești și a fascismului. Dar, departe de a redescoperi Via maestra a lui Lenin (lucru pe care nu l-ar fi putut face nici dacă ar fi vrut), ei s-au scufundat din ce în ce mai adânc în groapa revizionismului total, ajungând în cele din urmă la fundul sacului în ultimii ani, când nu au mai prezis și nici nu au mai susținut sfârșitul capitalismului, acum exaltat sub forma comerțului internațional (globalizare), sau sfârșitul parlamentarismului burghez, care, dimpotrivă, trebuia acum apărat împotriva atacurilor burgheziei, care avea nevoie să i se reamintească trecutul său "glorios". În cele din urmă, chiar și pretenția unei lupte între tabăra "socialistă" și cea "capitalistă", nivelul mizerabil la care stalinismul a redus lupta de clasă, a fost abandonată pentru a face loc cuvântului de ordine "coexistență și concurență pașnică!" la scară internațională.

În cele din urmă, nemaifiind în stare să suporte acel cuvânt "comunist", care le împovăra de atâta vreme; aceste partide și-au schimbat numele.

Consecința "coexistenței" și a confruntării economice nu putea fi decât lichidarea completă a stalinismului. Prin urmare, pentru partidul nostru, abjurarea completă a stalinismului de către țările din blocul estic nu a fost o surpriză; într-adevăr, am prevăzut-o ca fiind pasul inevitabil și definitiv necesar pentru a depăși, la nivel economic, separarea lor de piața mondială și pentru a depăși acea autarhie necesară în țările înapoiate pentru a-și dezvolta industria capitalistă națională până la punctul în care să poată concura cu producția industrială a vechilor puteri capitaliste.

În prezent, Rusia nu mai are pretenția de a fi "socialistă" și a devenit o țară pe deplin capitalistă, cu toți producătorii săi proletarizați și cu toată mizeria economică, politică, socială și morală a unei adevărate democrații capitaliste. Trădarea stalinistă a comunismului și colaborarea sa ulterioară cu capitalismul occidental putred au sfârșit prin a reduce la cenușă rece revoluția comunistă din 1917, care a zguduit lumea de la splendoarea înflăcărată; dar, în același timp, a smuls Rusia din inerția sa semi-feudală, realizând - prin foc și sabie și toate atrocitățile inevitabile care o însoțesc - acumularea capitalistă primitivă. Încercarea Rusiei de a deghiza în socialism un capitalism declarat a eșuat. Prezența acestei din urmă forme de producție în toate colțurile țării, departe de a fi o dovadă a înfrângerii comunismului, este, dimpotrivă, cea mai bună condiție pentru triumful său viitor.

Dar din adâncul abisului, în așteptarea unei viitoare reveniri proletare, se ridică un apel: "Muncitori din întreaga lume - Uniți-vă!" și "Dictatura proletariatului!". Este apelul nostru.

În ceea ce privește doctrina generală a revoluției istorice și sociale, vechea mișcare comunistă a degenerat în așa măsură încât respinge viziunea "catastrofală" a lui Marx: nici interesele de clasă opuse, nici ciocnirile dintre state nu vor duce - spun ei - la lupte violente, la conflicte armate. În fond, ei subscriu la perspectiva unei păci internaționale, botezată coexistență pașnică, alături de o pace socială garantată de cuvântul de ordine conservator și reacționar al unei "noi democrații", care s-ar baza pe "planificare democratică", pe "reforme structurale" și pe "lupta împotriva monopolurilor". În realitate, "comunismul" stalinist și, mai ales, cel post-stalinist nu a fost decât o apologie a progresului în glorificarea creșterii producției și a productivității și o apologie a capitalismului în glorificarea creșterii comerțului.

Astăzi, în timp ce "coexistența pașnică" a făcut loc unei situații internaționale fluide, în care se caută noi așezări în vederea următorului conflict mondial, partidele oportuniste, pseudo-operatiste, nu se mai disting, nici măcar în sens formal, de partidele autoproclamate atunci "de dreapta".

În opoziție cu acest caleidoscop de poziții, poziția marxistă rămâne aceeași: în capitalism, creșterea producției și a productivității implică o exploatare tot mai mare a muncii de către capital, o creștere măsurată în partea de muncă neplătită, a plusvalorii. Consumul muncitorilor, "fondul de rezervă" pe care clasa muncitoare îl generează atât sub formă individuală, cât și socială (asigurări de boală și de bătrânețe, legislație familială etc.) poate crește, dar, în același timp, crește și supunerea producătorilor față de capital, iar condițiile lor de viață devin și mai nesigure din cauza fluctuațiilor economiei de piață. În loc ca antagonismele de clasă să se diminueze, ele sunt împinse, de fapt, la maximum.

Extinderea schimburilor comerciale înseamnă extinderea dominației țărilor dezvoltate asupra țărilor subdezvoltate, la care se adaugă o agravare tot mai mare a concurenței naturale dintre țările dezvoltate. Adunând diferite popoare și diferite continente în mrejele unei economii din ce în ce mai globale - o adevărată cucerire, chiar dacă involuntară -, comerțul internațional prezintă, dialectic, un aspect "negativ" pe care apologeții săi se prefac că îl ignoră: și anume, pregătește terenul pentru crizele comerciale și, prin urmare, financiare și industriale, al căror unic rezultat poate fi, astăzi ca și ieri, un război imperialist. În plus, o parte tot mai mare a forțelor de producție este risipită în prezent, nu doar în producerea de bunuri și servicii, pe care "comerțul reciproc avantajos" și "onest" (atât de drag oportuniștilor din Est și Vest) le-ar acorda întregii umanități, ci și în producția de arme distructive a căror funcție este chiar mai mult economică (sector de acumulare pentru a absorbi supraproducția) decât militară.

Capitalismul este reproducerea nesfârșită a capitalului; scopul producției capitaliste este capitalul însuși. Creșterea producției de mărfuri dincolo de orice limită naturală, cu o viteză amețitoare, nu generează o bunăstare mai bună pentru omenire, ci mai degrabă o serie de crize catastrofale de supraproducție care devastează viața socială pe întreaga planetă. Dintre aceste crize - negate timp de decenii de teoreticienii burghezi și considerate inevitabile de marxismul autentic - clasa muncitoare este prima victimă, suportând greutatea șomajului, a reducerii salariilor și a intensificării sarcinilor de muncă.

Pentru capitalism, războiul este consecința necesară a crizelor sale periodice de supraproducție. Prin urmare, războiul capitalist este inevitabil. Numai distrugerile enorme provocate de războaiele mondiale moderne permit capitalismului să înceapă din nou ciclul infernal de reconstrucție-acumulare. Războaiele mondiale imperialiste ale epocii noastre - deși invariabil ascunse în spatele unor paravane "umanitare", "democratice", "pacifiste", "defensive", "antiteroriste" - sunt extrem de necesare diferitelor capitalisme pentru a-și împărți piețele epuizate, pentru a-și împărți între ele continentele. Ele sunt, așadar, războaie pentru conservarea capitalismului; atât în plan economic, cât și în măsura în care asigură, în timpul crizelor, eliminarea acelei părți a forței de muncă care depășește capacitatea redusă a sistemului de producție de a o angaja. De fapt, ele sunt imense sacrificii de sclavi pe care capitalul nu este în acel moment capabil să le suporte. Ori e război, ori revoluție, nu există altă cale alternativă.

Atitudinea comunistului revoluționar față de război este de a denunța ideea că pacea este compatibilă cu capitalismul ca o iluzie tragică și de a afirma că numai răsturnarea puterii burgheze și distrugerea relațiilor de producție bazate pe capital vor elibera omenirea de o asemenea tragedie recurentă. Pe linia lui Marx și Lenin, partidul proclamă tactica antimilitarismului de clasă, a fraternizării pe fronturi, a defetismului revoluționar pe front și în spate; care au ca scop transformarea războiului dintre state într-un război între clase.

Din cauza contradicției fundamentale care invalidează toate mișcările pacifiste legalitare și interclasiste, care condamnă războiul, dar în limitele regimului actual, comunismul se așteaptă, datorită originii lor burgheze, ca, ori de câte ori vor fi forțate să aleagă între război și revoluție, să opteze invariabil pentru primul. Împreună cu Lenin, le considerăm un factor de confuzie, în detrimentul bunei orientări de luptă a proletariatului, și un instrument auxiliar al militarismului, folosit pentru a antrena muncitorii în război. De fapt, pacifiștii sunt cei care - după ce atribuie "agresorului" din acel moment acele atrocități împotriva civililor pe care războaiele imperialiste le provoacă întotdeauna și invariabil - sfârșesc prin a merge la statele burgheze și a le cere "să pună capăt prin orice mijloace" și care le cer proletarilor să se măcelărească între ei în numele idealurilor false de "pace", "democrație", "civilizație" etc.

În ceea ce privește argumentele și mai clasicist reformiste ale poststalinismului, pozițiile marxismului revoluționar rămân aceleași ca în perioada de glorie a social-democrației: capitalismul modern nu este deloc caracterizat de "lipsa de planificare" (Engels văzuse deja acest lucru!) și, în orice caz, doar "planificarea", de orice fel, nu este nici pe departe adecvată pentru a caracteriza socialismul. Nici măcar dispariția (mai mult sau mai puțin adevărată, după caz) a personalității sociale a capitalistului, care ar fi trebuit să distingă societatea rusă, nu este suficientă pentru a demonstra că capitalismul însuși a fost abolit (și Marx văzuse deja acest lucru!). În fond, capitalismul nu este altceva decât reducerea muncitorului modern la poziția de salariat; iar acolo unde găsești salariați găsești capitalism.

Combinația dintre apologia capitalismului și reformismul de tip social-democrat de modă veche, care caracterizează "comunismul" de tip rusesc și chinezesc (mai rău chiar decât reformismul clasic), este legată de un defetism care, în măsura în care este o reflectare psihologică și ideologică a dezintegrării forței revoluționare a proletariatului, sterilizează chiar și revolta pe care el însuși a stârnit-o în anumite pături muncitorești. Acest nou reformism, mai periculos, constă, în primul rând, în negarea faptului că clasa muncitoare poate depăși concurența exacerbată care o divizează în zilele noastre, că se poate revolta împotriva despotismului nevoilor create de prosperitatea capitalistă, că poate scăpa de cretinizarea generată de organizarea burgheză a bunăstării, a timpului liber, a "culturii", că își poate forma propriul partid revoluționar. În al doilea rând, ea implică, explicit sau implicit, că noile arme deținute de clasa conducătoare au făcut-o cumva mai invincibilă decât înainte. Noi, între timp, suntem convinși că puterea capitalismului este doar o fază tranzitorie a istoriei; și, prin urmare, toate aceste poziții, care echivalează cu abdicarea oricărei speranțe revoluționare în fața unui capitalism omnipotent, sunt respinse de noi.

Aceleași poziții defetiste le regăsim în toate epocile de reacție politică și socială (i.e. respectul superstițios față de puterea militară a inamicului, combătut deja de Engels încă de pe vremea tunurilor și armelor "convenționale"; disprețul și disprețul filistinic față de "obtuzitatea", "ignoranța" și "lipsa de idealism" a muncitorilor, combătut deja de Lenin și de toți militanții revoluționari); dar fiecare epocă își creează propriile motive presante pentru a le crede (bomba atomică și cea cu hidrogen sau, ca în elucubrațiile marcanțiene, puterea incurabil corupătoare a "societății de consum"!)

Un instrument central al acestei intimidări morale este reprezentat de puternicele mijloace de informare în masă de astăzi, care repetă obsesiv că societatea actuală este "răul cel mai mic".

Pozițiile marxiste, și pe aceste teme, rămân aceleași ca întotdeauna: capitalismul poate diviza, dar în același timp concentrează și organizează proletariatul - iar în cele din urmă, concentrarea primează în fața divizării. Capitalismul poate să corupă și să slăbească proletariatul, dar cu toate acestea, în ciuda sa, el oferă o educație revoluționară, fie că îi place sau nu - și în cele din urmă o astfel de educație are câștig de cauză asupra corupției. Într-adevăr, toate produsele sofisticate ale "industriilor de plăcere" sunt la fel de neputincioase pentru a calma starea de rău tot mai accentuată a vieții sociale (fie că este vorba de mediul rural sau urban), așa cum sunt, de altfel, toate tranchilizantele medicinei moderne atunci când vine vorba de a-i reda omului capitalist relațiile armonioase cu el însuși și cu ceilalți, pe care "viața modernă" - viața capitalistă - le distruge.

Cu toate acestea, mult mai mult decât în aceste tipuri de corupție, forța capitalului constă, astăzi ca și ieri, în strivirea producătorului prin durata zilei de muncă, a săptămânii de muncă, a anului de muncă, a vieții profesionale. Dar capitalul trebuie, prin forța împrejurărilor, să limiteze istoric această durată; o face încet, cu reticență, cu pași înapoi neîntrerupți, dar nu poate evita să o facă, iar efectele acestui lucru, așa cum au văzut Marx și Engels, vor fi în mod necesar revoluționare, mai ales dacă se consideră că este obligat în același timp să-și instruiască (în același timp în care își stupefiază) viitorii "gropari". Există două perspective principale pentru viitor: 1) va izbucni o altă criză de tipul celei din 1929 și va reduce "muncitorul îmburghezit" de astăzi la o condiție proletară (pentru noi, cel mai probabil) și 2) o lungă fază istorică de expansiune și "prosperitate"; și totuși, trebuie să fii un practicant deschis al defetismului (așa cum sunt maoiștii, castroiștii, guevariștii etc., în felul lor) pentru a deduce, din dezorganizarea actuală a proletariatului, o condamnare istorică definitivă, o "incapacitate" determinată sociologic de a reconstrui partidul și Internaționala de clasă și, de aici, necesitatea ca alte pături sociale și categorii sociologice (țărani, studenți etc.) să-i ia locul ca avangardă a revoluției sociale.

Și mai absurdă este această credință: că, din cauza puterii sociale mai mari pe care dezvoltarea capitalismului o conferă clasei salariate, aceasta din urmă este neputincioasă și incapabilă să îndeplinească datoria prealabilă a oricărei revoluții sociale istorice: dezarmarea dușmanului de clasă prin însușirea totalitară a potențialului său militar.

Întoarcerea la "Totalitarismul" revoluționar

Pe plan social și politic, victoria finală a democratismului asupra doctrinei revoluționare a vechii mișcări comuniste este atinsă atunci când "rezistența la totalitarism" este prezentată ca sarcină a proletariatului și a tuturor straturilor sociale asuprite de capital.

Această tendință, a cărei primă manifestare istorică a fost antifascismul (atât în varianta de război, cât și în cea de dinainte de război), a afectat toate partidele legate de Moscova (și cele care s-au desprins, cum ar fi China) și a sfârșit prin a nega partidul unic (o formă indubitabil leninistă și comunistă la origine) ca fiind ghidul revoluționar și conducătorul necesar al dictaturii proletare. În "democrațiile populare" din așa-numita "tabără socialistă", puterea se afla în mâinile unor "fronturi" populare și naționale, sau a unor partide sau "ligi" care întruchipau în mod explicit un bloc format din mai multe clase. Între timp, partidele "comuniste" care acționau în "tabăra burgheză" au abjurat solemn de la doctrina conform căreia violența revoluționară de clasă este singura cale de a ajunge la putere și au negat faptul că singurul mijloc de a menține dictatura de clasă este doar prin intermediul partidului comunist. În schimb, ei au flatat alte partide, socialiștii, catolicii etc., angajându-se în "dialoguri" cu acestea și promițând un "socialism" care va fi gestionat în comun de mai multe partide reprezentând "poporul". Această tendință, care este primită cu căldură de toți dușmanii revoluției proletare ("comunismul" stalinist respinge tot ceea ce le amintește de gloria Octombrie Roșu), nu este doar defetistă, ci și o iluzie.

La fel cum proletariatul nu pretinde nicio libertate pentru el însuși sub regimul despotic al capitalului și, prin urmare, nu se adună în jurul steagului democrației "formale" sau "autentice", după ce își va instaura propriul regim despotic, va proceda la suprimarea tuturor libertăților grupurilor sociale legate de capital, iar acest lucru va fi parte integrantă a programului său. Pentru burghezie, luptele din arena politică nu au loc între clase, ci ca "dezbateri" între indivizi liberi și egali; lupta este una de opinii și nu de forțe fizice și sociale divizate de contradicții incurabile. Dar, în timp ce burghezia își maschează propria dictatură sub mantia democrației, comuniștii, care, încă de pe vremea Manifestului, "au disprețuit să-și ascundă opiniile și scopurile", proclamă deschis că cucerirea revoluționară a puterii, ca preludiu necesar al palingeniei sociale, înseamnă în același timp dominația totalitară a fostei clase oprimate, întruchipată în partidul său, asupra fostei clase dominante.

Anti-totalitarismul este o revendicare a claselor care se află pe aceeași bază socială cu clasa capitalistă (însușirea privată a mijloacelor de producție și a produselor), dar care, cu toate acestea, sunt invariabil strivite de aceasta. Este ideologia - comună multiplelor mișcări de "intelectuali" și "studenți" care infestează scena politică actuală - a micii burghezii și a clasei de mijloc urbane și rurale, o încercare disperată de a se agăța de miturile condamnate istoric ale micii producții, ale suveranității individului și ale "democrației directe". Prin urmare, este deopotrivă burgheză și antiistorică și, prin urmare, dublu antiproletară. Ruina micii burghezii sub loviturile de ciocan ale marelui capital este inevitabilă din punct de vedere istoric și constituie în sens social - în maniera capitalistă, brutală și îndelungată în același timp - un pas spre revoluția socialistă, în sensul că aduce singura și unica contribuție istorică reală a capitalismului: centralizarea producției și socializarea activității productive.

Pentru proletariat, întoarcerea la forme de producție mai puțin concentrate (chiar dacă ar fi posibilă) nu ar putea însemna decât o întoarcere de la obiectivul său istoric de a realiza o producție și o distribuție complet sociale. Prin urmare, el nu recunoaște ca fiind de datoria sa nici apărarea micii burghezii împotriva "marii afaceri" (ambele în egală măsură dușmani ai socialismului), nici adoptarea pluralismului și a "policentrismului" în politică, pe care nu are niciun motiv să le accepte nici pe plan economic, nici pe plan social.

Sloganul "lupta împotriva monopolurilor" în apărarea producției la scară mică este, prin urmare, reacționar, la fel ca și răspunsul mic-burghez eronat la degenerarea Revoluției Ruse, care este legat de acesta. Pentru noi, cauza degenerării a fost eșecul de a răspândi și extinde revoluția proletară și abandonarea internaționalismului comunist, în timp ce pentru mica burghezie, revoluția a fost un eșec de la bun început pentru că a fost antidemocratică, pentru că a instaurat o dictatură proletară. Toate mișcările la fel de reacționare ale claselor de mijloc consideră că procesul revoluționar constă în cucerirea treptată a unor mici insule de "putere" periferică de către organisme proletare organizate la locul de muncă (și condamnate la acesta); aceasta este fantastica "democrație directă" (ca în teoria gramscistă și ordinovistă a consiliilor de fabrică). Ceea ce ignoră aceste teorii este problema centrală a cuceririi puterii politice, a distrugerii statului capitalist și a necesității partidului ca organ centralizator al clasei muncitoare. Pentru alții, tot ceea ce este necesar pentru a realiza "socialismul" este o rețea de întreprinderi "autogestionate", fiecare cu propriul plan la care se ajunge prin "decizii de jos" (teoria iugoslavă a autogestionării). Astfel, teoreticienii mic-burghezi neagă complet posibilitatea "producției sociale reglementate prin previziune socială", despre care Marx a arătat că este "economia politică a clasei muncitoare" și care nu este posibilă decât prin depășirea celulelor productive de bază ale economiei capitaliste și a "dominației oarbe" a pieței, în care găsesc singurul element de legătură, haotic și imprevizibil.

Înainte și după preluarea puterii, atât în politică, cât și în economie, proletariatul revoluționar nu face și nu poate face nici o concesie antitotalitarismului; o nouă versiune a acelui antiautoritarism idealist și utopic denunțat de Marx și Engels în lunga lor polemică cu anarhiștii și despre care Lenin, în "Stat și revoluție", a arătat că se apropie de reformismul gradualist și democratic. Cu toate acestea, micii producători vor primi din partea proletariatului socialist un tratament foarte diferit de cel aplicat în capitalism, care, de-a lungul istoriei sale, a tratat această clasă cu cea mai mare ferocitate. Dar față de mica producție însăși și față de reflexul său politic, ideologic și religios, acțiunea sa va fi infinit mai decisivă, mai rapidă și, pe scurt, totalitară. Dictatura proletară va scuti omenirea de infinita cantitate de violență și mizerie care, în capitalism, constituie "pâinea ei cea de toate zilele". Ea va putea face acest lucru tocmai în măsura în care nu va ezita să folosească forța, intimidarea și, dacă este necesar, cea mai hotărâtă represiune împotriva oricărui grup social, mare sau mic, care încearcă să obstrucționeze îndeplinirea misiunii sale istorice.

În concluzie: oricine combină noțiunea de socialism cu orice formă de liberalism, democratism, consilism de fabrică, localism, pluripartidism sau, mai rău, antipartidism se plasează în afara istoriei și în afara drumului care duce la reconstituirea partidului și a Internaționalei pe o bază comunistă totalitară.

Înapoi la Internaționalism

Încă de la apariția Manifestului Partidului Comunist din 1848, al cărui titlu omite în mod intenționat specificațiile naționale, comunismul și lupta pentru transformarea revoluționară a societății au fost prin definiție internaționale și internaționaliste: "Muncitorii nu au țară"; "Acțiunea unită, cel puțin în țările civilizate, este una dintre primele condiții ale emancipării proletariatului".

Încă de la înființarea sa, în 1864, Asociația Internațională a Muncitorilor a consemnat în "Regulamentul provizoriu al Asociației" că "toate eforturile care au vizat acest mare scop ["emanciparea economică a claselor muncitoare"] au eșuat până acum din cauza lipsei de solidaritate între diferitele diviziuni ale muncii din fiecare țară, și din cauza lipsei unei legături de uniune fraternă între clasele muncitoare din diferite țări" și a proclamat cu tărie "că emanciparea muncii nu este o problemă locală sau națională, ci o problemă socială, care cuprinde toate țările în care există societatea modernă și a cărei rezolvare depinde de concursul, practic și teoretic, al celor mai avansate țări". În 1919, Internaționala Comunistă s-a născut din lunga luptă a stângii internaționaliste mondiale pentru a transforma războiul imperialist în război civil; fie în cea mai democratică dintre republici, fie în cel mai autocratic dintre imperii, fie în cea mai constituțională și parlamentară dintre monarhii, ea și-a însușit imediat regulile Primei Internaționale și a proclamat că "noua internațională muncitorească este înființată pentru a organiza o acțiune comună între muncitorii din diferite țări, pentru a doborî capitalismul și a instaura dictatura proletară și o republică sovietică internațională care va elimina complet clasele și va aduce socialismul, prima etapă a societății comuniste", și a adăugat că "aparatul organizatoric al Internaționalei Comuniste trebuie să asigure muncitorilor din fiecare țară șansa de a primi în orice moment cel mai mare ajutor posibil din partea proletarilor organizați din alte țări".

Firul acestei mari tradiții a fost rupt în perioada dintre războaie prin combinarea teoriei și practicii "socialismului într-o singură țară", precum și prin înlocuirea Dictaturii proletariatului cu lupta pentru democrație împotriva fascismului. Prima politică a rupt legătura dintre destinele revoluției victorioase din Rusia și mișcarea revoluționară proletară din restul lumii și a modelat dezvoltarea acesteia din urmă în jurul intereselor statului rus. Cea de-a doua, împărțind lumea în țări fasciste și țări democratice, a ordonat proletarilor care trăiau sub regimuri totalitare să lupte împotriva propriului guvern, nu pentru cucerirea revoluționară a puterii, ci pentru restaurarea instituțiilor democratice și parlamentare, în timp ce proletarii care trăiau sub regimuri democratice erau îndemnați să-și apere propriile guverne și, dacă era necesar, să facă acest lucru luptând împotriva fraților lor de cealaltă parte a graniței; rezultatul fiind că destinul clasei muncitoare era legat de "patrii" și de instituțiile burgheze respective.

Dizolvarea Internaționalei Comuniste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul inevitabil al acestei inversări de doctrină, strategie și tactică. Din recentul masacru imperialist vor apărea state din Europa de Est care, deși se vor numi socialiste, își vor proclama și își vor apăra cu furie "suveranitatea" națională, chiar și împotriva statelor lor pretins "frate", față de care frontierele vor fi la fel de bine păzite cu gelozie. Deși se definesc ca membri ai "lagărului socialist", conflictele și tensiunile economice care le divizează încă vor atinge totuși un punct critic, astfel încât nu va mai rămâne, aparent, decât să le rezolve prin utilizarea forței brute (Ungaria, Cehoslovacia). Pe de altă parte, acolo unde intervenția militară nu era posibilă, ar fi avut loc scindări fundamentale, ca în cazul Iugoslaviei și al Chinei. Astfel, se va întâmpla ca partidele care încă nu au "ajuns la putere" să ajungă să ceară propria lor "cale națională spre socialism" (care a devenit apoi o modalitate unică pentru toți de a abjura revoluția și Dictatura Proletariatului și de a adera complet la ideologia democratică, parlamentară și reformistă). Nu după mult timp, asistăm la o apărare mândră a autonomiei lor față de celelalte partide "frate", demonstrându-se astfel moștenitori ai celor mai pure tradiții politice și patriotice ale burgheziei respective, gata să ridice - pentru a folosi expresia lui Stalin - steagul pe care acestea l-au abandonat.

În aceste condiții, internaționalismul devine un cuvânt și mai retoric și mai lipsit de conținut decât "fraternitatea internațională a popoarelor", un slogan pe care, în Critica programului de la Gotha, Marx l-a aruncat violent în fața Partidului Muncitoresc German ca fiind "împrumutat de la Liga burgheză pentru libertate și pace". De multă vreme nu a mai existat o solidaritate internațională reală, nici măcar în momente de mare tensiune (cum ar fi greva minerilor din Belgia, greva docherilor din Anglia, revoltele muncitorilor de culoare din industria auto americană, greva generală franceză din 1968 etc.) și nici măcar nu mai este posibilă o solidaritate internațională atâta timp cât se declară că fiecare partid proletar și "comunist" trebuie să își rezolve singur problemele specifice și că ei sunt "singurii care le pot rezolva"; pe scurt, nicio solidaritate internațională nu este posibilă atâta timp cât fiecare partid, ascuns în propriul său colț "privat", se prezintă ca fiind campionul propriei națiuni, al propriilor instituții și tradiții naționale, al propriei economii naționale și apărător al "granițelor" naționale sacre. În orice caz, ce rost avea un internaționalism nu doar verbal, ci "de facto" (Lenin), dacă mesajul "noilor partide" către Lume era coexistența pașnică și o cursă competitivă între capitalism și "socialism"?

O mișcare proletară pe deplin reînviată, cu toate trăsăturile sale istorice distinctive intacte, se va realiza numai cu condiția să se recunoască faptul că în toate țările există o singură cale spre emancipare și că nu poate exista decât un singur partid, a cărui doctrină, principii, program și norme practice de acțiune trebuie să fie la fel de integrate și unice. Partidul, mai degrabă decât să întruchipeze o colecție hibridă de idei confuze și conflictuale, reprezintă "o depășire clară și organică a tuturor impulsurilor particulare care decurg din interesele anumitor grupuri proletare, împărțite în categorii profesionale și aparținând unor națiuni diferite, într-o forță sintetică care lucrează pentru revoluția mondială" (Platforma politică a partidului, 1945).

* * *

Renunțarea de către mișcarea comunistă la îndatoririle sale revoluționare internaționale se reflectă, la fel de grav, în abandonarea completă și rușinoasă a pozițiilor marxiste clasice privind luptele insurecționale ale popoarelor coloniale împotriva opresiunii imperialiste. În timp ce aceste lupte au căpătat un caracter din ce în ce mai violent după cel de-al Doilea Război Mondial, proletariatul din metropola imperială va fi înhățat la carul "reconstrucției" burgheze într-un mod cu adevărat laș. În 1920, în fața luptelor armate ale popoarelor coloniale, care zdruncinau deja imperialismul în perioada postbelică, cel de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste și primul Congres al popoarelor orientale au conturat marea perspectivă a unei singure strategii mondiale, care să combine înfrângerea insurecției sociale din metropoliile capitaliste cu revolta națională din colonii și semicolonii. Această din urmă revoltă, dirijată politic de către tânăra burghezie colonială, ar urmări obiectivul burghez al unității și independenței naționale, dar, cu toate acestea, conjuncția de forțe politice ar "pune totuși pe ordinea de zi dictatura proletariatului în întreaga Lume": pe de o parte, intervenția activă a tinerelor partide comuniste independente din punct de vedere politic și organizatoric în fruntea maselor uriașe de muncitori și țărani, iar pe de altă parte, ofensiva proletariatului metropolitan împotriva cetăților colonialismului, ar crea posibilitatea de a ocoli partidele național-revoluționare și de a transforma revoluțiile inițial burgheze în revoluții proletare. Nimic din toate acestea nu contrazice schema de revoluție permanentă schițată de Marx și pusă în aplicare de bolșevici în Rusia semifeudală din 1917.

Punctul central al acestei strategii nu putea fi și a fost decât proletariatul revoluționar din țările "mai civilizate", adică cele mai avansate din punct de vedere economic, pentru că victoria lor, și numai ea, ar fi permis țărilor mai înapoiate din punct de vedere economic să depășească handicapul istoric al înapoierii lor. Odată stăpân pe mijloacele de producție, după preluarea puterii, proletariatul metropolitan ar putea încorpora economia fostelor colonii într-un "plan economic mondial" care, deși unitar, ca și cel spre care tinde deja capitalismul, s-ar deosebi prin faptul că nu ar avea nici o dorință de asuprire sau de cucerire, nici o dorință de exterminare și de exploatare. Popoarele coloniale, prin urmare, datorită "subordonării intereselor imediate ale țărilor în care au avut loc revoluții victorioase intereselor generale ale revoluției din întreaga lume", ar ajunge la socialism fără a fi nevoite să treacă prin ororile unei faze capitaliste; care ar fi cu atât mai teribile cu cât ar trebui să facă economii pentru a atinge un nivel comparabil cu cel al țărilor cele mai evoluate.

Din momentul în care s-a jucat destinul Revoluției chineze, în 1926-27, nicio piatră din acest edificiu măreț nu a fost lăsată în picioare de oportunism. În colonii, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, așa-numitele partide comuniste, departe de a se "plasa în fruntea maselor exploatate" pentru a accelera separarea de blocul inform al mai multor clase grupate sub steagul independenței naționale, s-au pus în schimb la dispoziția burgheziilor autohtone și chiar a claselor feudale și a potentaților "anti-imperialiste"; fie asta, fie, odată ajunși la putere, au apărat programul politic al democrației constituționale, parlamentare și pluripartidiste, și au "uitat" să "pună în evidență chestiunea proprietății"; sau cel puțin confiscarea fără despăgubiri a imensei proprietăți funciare (legată în mod fundamental de proprietatea burgheză industrială și comercială și, prin aceasta, de imperialism). În ceea ce privește proletariatul local, tânăr, înrăit în lupte și extrem de concentrat, acesta nu a fost prezentat nici măcar o dată ca avangarda maselor țărănești și semiproletariene, care au trăit secole întregi în mizerie abjectă, pentru a scutura împreună jugul capitalului

Între timp, în metropolele imperialiste, partidele comuniste au renunțat la principiile revoluției violente și ale dictaturii proletariatului. În Franța, în timpul ultimei părți a războiului algerian, și în America, în timpul războiului din Vietnam, ele se vor coborî chiar mai jos decât reformiștii din Internaționala a II-a, limitându-se la a invoca "pacea și negocierile" și la a cere "recunoașterea formală și doar oficială a egalității și independenței" națiunilor nou formate de către guvernele lor respective; o abordare care a fost catalogată de Internaționala a III-a drept sloganul ipocrit al "burgheziei democratice camuflate în socialiști".

Consecința acestei pierderi complete a perspectivei marxiste a revoluțiilor duble este și a fost că uriașul potențial revoluționar conținut în marile și adesea sângeroasele revolte (a căror greutate a fost întotdeauna suportată de milioane de proletari și țărani săraci) va fi irosit: în țările devenite acum formal independente, la putere se află burghezii corupți, lacomi și parazitari și, conștienți de amenințarea pe care o reprezintă masele exploatate de la oraș și de la țară, sunt mai mult decât dispuși să încheie noi alianțe cu "inamicul" de ieri, imperialismul. Între timp, capitalul din vechile centre imperiale, după ce a fost pus la punct în mod rușinos, se strecoară pur și simplu înapoi în fostele colonii pe ușa din spate și, prin intermediul "ajutoarelor", al împrumuturilor și al comerțului cu materii prime și produse manufacturate, iese nevătămat. În același timp, rezultatul paraliziei mișcării revoluționare proletare și comuniste din bastioanele imperialismului este că se dă o justificare aparent istorică teoriilor degenerate maoiste, castriste și guevariste, care indică fantasmagoricele revoluții țărănești, populare și anarhice ca fiind singura modalitate de a evita marasmul global al reformismului legalitar și pacifist. Toate acestea au fost aduse ca rezultat inevitabil al abandonării via maestra în favoarea internaționalismului.

Dar, așa cum internaționalismul (renegat de partidele legate de Moscova sau de Pekin) este destinat să se ridice din nou, fiind înrădăcinat în realitatea unei economii și a unui sistem de schimb din ce în ce mai globale, iar ipoteca națională (care în colonii a sprijinit frontul unit al tuturor claselor și a forțat industrializarea și transformările rapide ale structurilor politice și sociale) expiră, tot așa Războiul de clasă și Dictatura proletariatului revin inevitabil și pretutindeni pe ordinea de zi. Acest lucru servește pentru a demonstra că, de acum înainte, datoria Partidului Comunist Internațional de astăzi este de a ajuta clasele muncitoare emergente din așa-numita Lumea a Treia să își despartă destinele de straturile sociale aflate la putere, rupându-se definitiv de acestea, permițându-le astfel să își ocupe locul obținut cu greu în armata mondială a revoluției comuniste.

Înapoi la Programul communist

Pe plan programatic, concepția noastră despre socialism se deosebește de toate celelalte prin faptul că postulează necesitatea unei revoluții violente prealabile, a distrugerii tuturor instituțiilor statului burghez și a creării unui nou aparat de stat care să fie condus în sens opus de un singur partid: acel partid care a pregătit, a consolidat și a dus la bun sfârșit atacurile proletare asupra vechiului regim.

Dar, așa cum respingem ideea unei treceri treptate și pașnice de la capitalism la socialism fără revoluție politică, adică fără distrugerea democrației, tot așa respingem și concepția anarhistă care limitează sarcinile revoluției la răsturnarea puterii de stat existente. Marxismul ortodox susține că revoluția politică marchează inițierea unei noi epoci sociale și, prin urmare, este important să redefinim principalele sale etape.

1) Faza de tranziție

Din punct de vedere politic, această fază se caracterizează prin Dictatura proletariatului; din punct de vedere economic, prin supraviețuirea formelor specifice capitalismului, adică o distribuție mercantilă a produselor, chiar dacă în marea industrie, și, în anumite sectoare, mai ales în agricultură, o mică producție. Puterea proletară nu poate depăși aceste forme decât prin măsuri despotice, adică prin trecerea sub controlul său a tuturor sectoarelor care au deja un caracter social și colectiv (marea industrie, agricultura și comerțul, transporturile etc.) și prin crearea unei vaste rețele de distribuție independente de comerțul privat, dar care să funcționeze, cel puțin pentru început, după criterii mercantile. În această fază, însă, îndatoririle luptei militare au prioritate față de reorganizarea socială și economică, cu excepția cazului în care, împotriva oricărei așteptări rezonabile, clasa răsturnată pe plan intern și amenințată pe plan extern renunță la rezistența armată.

Durata acestei etape depinde, pe de o parte, de amploarea dificultăților pe care clasa capitalistă le va crea proletariatului revoluționar și, pe de altă parte, de volumul de muncă de reorganizare, care va fi invers proporțional cu nivelul economic și social atins în fiecare sector și în fiecare țară și care, prin urmare, este mai ușor în țările mai avansate.

2) Faza inferioară a socialismului (sau faza socialistă)

Această a doua etapă derivă dialectic din prima și prezintă următoarele caracteristici: statul proletar controlează acum produsul brut schimbabil, deși există încă un sector de producție mică. Aceste condiții fac posibilă trecerea la o distribuție nemonetară, care, totuși, este încă mediată de schimb, deoarece alocarea produselor către producători depinde de cantitatea de muncă prestată de aceștia și se realizează prin intermediul bonurilor de muncă care o atestă. sistem este substanțial diferit de capitalism, unde veniturile salariaților sunt legate de forța lor de muncă, cu un abis săpat între viețile individuale și bogăția societății. lucru se datorează faptului că în socialism nu va exista niciun obstacol între nevoi și satisfacerea lor, cu excepția obligației de a munci pentru toți indivizii competenți, iar orice progres, care în societatea capitalistă devine o putere ostilă proletariatului, va deveni imediat un mijloc de emancipare pentru întreaga specie. Cu toate acestea, formele moștenite direct de la societatea burgheză trebuie încă tratate: "Aceeași cantitate de muncă pe care producătorul a dat-o societății sub o formă, o primește înapoi sub o altă formă. aici prevalează, evident, același principiu ca și cel care reglementează schimbul de mărfuri, în măsura în care acesta este un schimb de valori egale (...) Așadar, dreptul egal este în principiu tot un drept burghez, deși principiul și practica nu se mai bat cap în cap, în timp ce schimbul de echivalenți în schimbul de mărfuri există doar în medie, nu și în cazul individual. În ciuda acestui progres, acest drept egal este încă stigmatizat în mod constant de o limitare burgheză. Dreptul producătorilor este proporțional cu forța de muncă pe care o furnizează". (Marx, Critica programului de la Gotha). Mai presus de toate, munca apare în continuare ca o constrângere socială, și totuși ea devine din ce în ce mai puțin opresivă pe măsură ce condițiile de muncă se îmbunătățesc în general.

Pe de altă parte, faptul că statul proletar dispune de mijloacele de producție face posibilă (după reprimarea draconică a tuturor sectoarelor economice inutile sau antisociale, începută încă din faza tranzitorie) o dezvoltare accelerată a sectoarelor neglijate în capitalism, în primul rând a locuințelor și a agriculturii: în plus, permite o reorganizare geografică a aparatului de producție, ceea ce duce, în cele din urmă, la suprimarea antagonismului dintre oraș și câmp și la formarea unor mari unități de producție la scară continentală. Monopolul efectiv al producției industriale deținut de statul proletar va face ca și micii producători să aibă tot mai mult interes să se integreze în formele de producție mai evoluate și mai concentrate.

În sfârșit, toate aceste progrese presupun abolirea condițiilor generale care, pe de o parte, limitează sexul feminin la o muncă domestică neproductivă și servilă și, pe de altă parte, limitează un mare număr de producători la activități manuale, făcând din munca intelectuală și din cunoașterea științifică un privilegiu social rezervat unei singure clase. Astfel, odată cu abolirea diferitelor relații de clasă cu privire la mijloacele de producție, există perspectiva dispariției atribuțiilor fixe ale unor anumite îndatoriri sociale pentru anumite grupuri umane.

3) Faza de socialism superior (sau faza comunistă)

În măsura în care statul îndeplinește aceste sarcini, cărora le datorează existența sa, el își depășește funcția sa istorică de prevenire și de reprimare a tentativelor de restaurare capitalistă și începe să înceteze să mai existe ca stat, adică ca stăpânire asupra oamenilor, și începe să devină un simplu aparat de administrare a lucrurilor. Această dispariție este legată de dispariția claselor sociale distincte și, prin urmare, se realizează atunci când micii producători, țăranii și artizanii, se transformă în cele din urmă în producători industriali veritabili. Și astfel ajungem la nivelul comunismului superior, pe care Marx îl caracterizează astfel: "Într-o fază superioară a societății comuniste, după ce a dispărut subordonarea înrobitoare a individului față de diviziunea muncii și, prin aceasta, și antiteza dintre munca psihică și cea fizică, după ce munca a devenit nu numai un mijloc de trai, ci și prima nevoie a vieții, după ce forțele de producție au crescut și ele odată cu dezvoltarea integrală a individului, iar toate izvoarele bogăției cooperatiste curg mai abundent - numai atunci orizontul îngust al dreptului burghez poate fi depășit în întregime și societatea se poate înscrie pe steagurile sale: De la fiecare după posibilitățile sale, la fiecare după nevoile sale!".

Acest mare deznodământ istoric implică nu numai distrugerea antagonismelor dintre oameni, cauza neliniștii lor și a acelei nesiguranțe "generale, particulare și perpetue" (Babeuf) care este soarta umanității în societatea capitalistă, ci și condiția fundamentală pentru dominația reală a Societății asupra Naturii, pe care Engels o descrie ca fiind "trecerea de la domnia necesității la cea a libertății", în care dezvoltarea puterilor umane ca activitate umană va deveni pentru prima dată un scop în sine. Atunci, de asemenea, praxisul social va oferi el însuși soluția la toate antinomiile gândirii teoretice tradiționale, "între existență și esență, obiectivare și afirmare de sine, libertate și necesitate, individ și specie" (Marx), iar comunismul va merita în sfârșit descrierea pe care i-au aplicat-o fondatorii socialismului științific, ca fiind o "enigmă rezolvată în cele din urmă de istorie".

Reconstrucția la scară națională și internațională a unui partid politic proletar, cu adevărat capabil să asigure continuitatea revoluției politice, va fi un fapt istoric stabilit numai dacă forțele de avangardă ale proletariatului din țările avansate și subdezvoltate se vor alinia la pozițiile cardinale prezentate mai sus. Comunismul ortodox se deosebește de toate nuanțele de extremism mai mult sau mai puțin de stânga prin faptul că neagă faptul că evoluția societății moderne împiedică proletariatul să se constituie într-un partid revoluționar. Ea susține că, în actuala fază substanțial fascistă a dominației capitaliste, legile care au epuizat luptele politice dintre partidele burgheze nu sunt aplicabile proletariatului. Dimpotrivă, afirmă că tocmai dispariția oricărei opoziții reale între vechile aripi clasice de stânga și de dreapta, între liberalism și autoritarism, între fascism și democrație, oferă cea mai bună bază istorică pentru dezvoltarea unui partid hotărât comunist și revoluționar.

Realizarea acestei posibilități depinde nu numai de izbucnirea inevitabilă a unei crize deschise, mai mult sau mai puțin scurte și de orice formă, ci și de intensificarea obiectivă a conflictelor sociale chiar și în timpul fazelor de expansiune și prosperitate. Oricine exprimă cea mai mică îndoială în această privință se îndoiește, de fapt, și de perspectiva istorică a revoluției comuniste. O astfel de atitudine poate fi explicată prin profunzimea reculului provocat de degenerarea Internaționalei a III-a, de cel de-al doilea război imperialist, de extinderea mondială și de întărirea capitalismului. Este doar o reflectare a triumfului temporar al capitalului în mintea "groparilor" săi. Dar, departe de a conferi viață veșnică acestui regim, triumful său pregătește, de fapt, prin faptul că l-a barat, cea mai violentă explozie revoluționară din istorie.

* * *

Pentru ca partidul să se dezvolte, nu poate respecta tipul de reguli formale pe care multe grupuri de opoziție antistaliniste le-au apărat în numele "centralismului democratic". Acest lucru se datorează faptului că astfel de reguli se bazează pe convingerea că orientarea corectă a partidului depinde de libera exprimare a gândirii și de voința "bazei" proletare, precum și de respectarea regulilor democratice și a criteriilor electorale ca modalitate de a decide cine își va asuma ce responsabilități și la ce nivel. Deși nu negăm că înăbușirea mișcărilor de opoziție și neregulile procedurale au servit într-adevăr la lichidarea tradiției comuniste revoluționare (în Rusia și în alte părți), partidul nostru a definit întotdeauna această lichidare ca fiind în esență lichidarea unui program și a unei tactici. O eventuală revenire la norme organizatorice sănătoase, așa cum sperau troțkiștii, nu ar fi făcut mare lucru pentru a preveni acest lucru. În același mod, mai degrabă decât să ne bazăm pe statute care implică o utilizare largă și regulată a mecanismului democratic, ne punem încrederea într-o definiție fără echivoc și fără compromisuri a mijloacelor și scopurilor luptei revoluționare.

Partidul trebuie să își creeze organele interne prin selectarea celor care au dat dovezi clare că vor pune în aplicare "catehismul" său fără ezitare, dacă nu face acest lucru, nu este partid. În orice caz, ceea ce contează este procesul de selecție, mai degrabă decât un fel de model de reprezentare a funcționării interne. Acesta este deci conținutul formulei "centralism organic", pe care partidul nostru a opus-o întotdeauna formulei opuse a centralismului democratic. Centralismul organic pune accentul pe un element cu adevărat esențial: respectul nu pentru majoritate, ci pentru program; respectul nu pentru opiniile individuale, ci pentru tradiția istorică și ideologică a mișcării. Acestei concepții îi corespunde o structură internă pe care adepții înrăiți ai libertății individuale și colective o vor cataloga drept dictatură a comitetelor sau chiar a indivizilor, dar care realizează în mod substanțial condiția sine qua non a existenței partidului ca organizație revoluționară, și anume dictatura principiilor. În astfel de condiții, disciplina bazei față de deciziile centrului se obține cu un minim de fricțiuni, în timp ce dictatura directă a indivizilor devine necesară numai atunci când tactica partidului se separă de program, dând naștere la tensiuni și ciocniri care nu pot fi rezolvate decât prin măsuri disciplinare, așa cum s-a întâmplat exact în Internațională, chiar înainte de victoria lui Stalin.

Dezvoltarea istorică a partidului de clasă a fost întotdeauna caracterizată de "transferul unei avangarde proletare de pe terenul mișcărilor spontane, rezultate din interese parțiale și de grup, pe cel al acțiunii proletare generalizate". Acest rezultat este favorizat nu prin negarea acestor mișcări elementare, ci, dimpotrivă, prin asigurarea faptului că organismul de partid, oricât de mic ar fi, participă activ la luptele fizice ale proletariatului. Activitatea de propagandă ideologică și de proselitism, care urmează în mod natural fazei infrauterine de clarificare ideologică, nu poate fi deci separată de participarea la mișcările economice. În timp ce "cuceririle" sindicale nu pot fi niciodată considerate ca fiind scopul final, participarea la acestea este importantă din două motive: 1) să facă din aceste mișcări un mijloc de dobândire a experienței și a pregătirii indispensabile pentru o adevărată pregătire revoluționară, criticând fără milă previziunile, postulatele și metodele sindicatelor și ale partidelor de colaborare de clasă care le controlează și, 2) într-o etapă mai avansată, să realizeze unificarea și transcenderea lor revoluționară ca rezultat al experienței vii, împingându-le spre realizarea lor deplină și completă.

În ultimele decenii, sindicatele oficiale au fost din ce în ce mai insensibile la toate încercările de unificare și generalizare a luptelor și au fost rezistente la solicitările și nevoile bazei. În consecință, cele mai bune și mai eficiente lupte au fost cele declanșate și desfășurate în afara controlului marilor federații sindicale. Organizațiile născute din astfel de lupte sunt o bogăție de experiență pe care partidul a susținut-o și o susține în continuare cu toate mijloacele, sunt o experiență valoroasă pentru proletari. Deși nu poate fi exclusă posibilitatea ca clasa să redirecționeze politica sindicală oficială din motive de clasă (de exemplu, în momente de agitație muncitorească generalizată și de mișcări economice de amploare), în prezent aceste organizații apar mai degrabă ca agenții ale statului burghez în cadrul clasei muncitoare, decât ca organe proletare de luptă economică.

* * *

În prezent, orice problemă legată de dezvoltarea partidului există în contextul istoric al unei crize ideologice și practice fără precedent în mișcarea socialistă internațională. Chiar dacă acest lucru este cu siguranță adevărat adevărat, experiența trecutului este totuși suficientă pentru a stabili o lege: reconstituirea puterii ofensive a clasei muncitoare nu poate fi realizată printr-o revizuire, printr-o actualizare a marxismului și cu siguranță nu prin "crearea" unei doctrine pretins noi. Nu poate fi decât rodul restaurării programului inițial; un program pe care bolșevicii l-au respectat în fața abaterilor celei de-a doua Internaționale și a cărui continuitate a fost asigurată de stânga marxistă italiană în fața abaterilor celei de-a treia. Oriunde și oricând comunismul se va ridica din nou și în orice moment, mai devreme sau mai târziu, mișcarea internațională a viitorului va fi în mod inevitabil punctul de sosire istoric al bătăliei purtate de acest curent, și este probabil ca și din punct de vedere fizic să joace un rol cheie. Iată de ce, în faza actuală, reconstituirea internaționalei embrionare nu poate lua decât o singură formă: aderarea la programul și activitatea Partidului Comunist Internațional și crearea cu acesta a unor legături organizatorice care să corespundă principiilor centralismului organic, fără nici o formă de democratism.

* * *

Pentru societatea de astăzi, comunismul este o necesitate absolută și mondială. Mai devreme sau mai târziu, masele proletare vor ataca din nou fortărețele capitalismului într-un val revoluționar uriaș. Distrugerea acestor fortărețe și victoria proletariatului nu se poate realiza decât dacă tendința de reconstituire a partidului de clasă se adâncește și se răspândește în întreaga lume. Formarea partidului mondial al proletariatului; acesta este scopul tuturor celor care doresc victoria revoluției comuniste, iar forțele unite ale internaționalei burgheze luptă deja împotriva ei.