1. Creşterea mișcării revoluționare a proletariatului în toate țările a determinat burghezia şi pe agenții ei în organizațiile muncitorești să caute cu disperare argumente ideologice şi politice în favoarea dominației exploatatorilor. În fruntea acestor argumente se află condamnarea dictaturii şi apărarea democrației. Falsitatea şi ipocrizia acestui argument, repetat în nenumărate variante în presa capitalistă şi la Conferința de la Berna din februarie 1919 a Internaționalei galbene, sunt evidente pentru oricine nu vrea să trădeze principiile fundamentale ale socialismului.

2. Acest argument operează mai ales cu noțiunile “democrație în general” şi “dictatură în general” fără să pună problema despre care anume clasă este vorba. Acest mod de a pune problema în afara claselor sau deasupra claselor, chipurile din punctul de vedere al întregului popor, este pur şi simplu o batjocură la adresa teoriei de bază a socialismului- teoria luptei de clasă, pe care socialiştii care au trecut de partea burgheziei o recunosc în vorbe, dar în fapt o dau uitării. Căci în nicio ţară capitalistă civilizată nu există “democrație în general”, ci există numai o democraţie burgheză, şi nu este vorba de “dictatura în general”, ci de dictatura clasei asuprite, adică a proletariatului, asupra asupritorilor şi exploatatorilor săi, adică asupra burgheziei, în vederea sfărîmării împotrivirii pe care o opun exploatatorii în lupta pentru dominația lor.

3. Istoria ne învață că nicio clasă asuprită n-a ajuns şi nu putea ajunge vreodată să domine fără să treacă printr-o perioadă de dictatură, adică de cucerire a puterii politice şi de reprimare prin violență a împotrivirii extrem de crîncene, extrem de înverșunate pe care, fără a se da în lături de la nicio crimă, au opus-o întotdeauna exploatatorii. În ţările înaintate, burghezia, a cărei dominație o apără acum socialiştii care se pronunță împotriva “dictaturii în general” şi care pledează cu înflăcărare pentru “democrație în general”, şi-a cucerit puterea cu preţul unor serii întregi de insurecţii şi de războaie civile, cu prețul reprimării prin violenţă a regilor, a feudalilor, a stăpînilor de sclavi şi a încercărilor lor de restaurare. De mii şi milioane de ori au explicat poporului socialiştii din toate țările, în cărțile şi în broşurile lor, în rezoluţiile congreselor lor, în cuvântările lor agitatorice, caracterul de clasă al acestor revoluții burgheze, al acestei dictaturi burgheze. De aceea actuala apărare a democraţiei burgheze, camuflată sub paravanul vorbăriei despre “democraţie în general”, şi actualele atacuri furibunde împotriva dictaturii proletariatului, camuflate sub paravanul ţipetelor împotriva “dictaturii în general”, înseamnă pur şi simplu trădarea socialismului, înseamnă în fapt trecerea de partea burgheziei, negarea dreptului proletariatului la revoluția sa, proletară, apărarea reformismului burghez într-un moment istoric cînd acesta a dat faliment în lumea întreagă şi cînd războiul a creat o situație revoluționară.

4. Toți socialiştii, elucidînd caracterul de clasă al civilizației burgheze, al democrației burgheze, al parlamentarismului burghez, au enunțat ideea, pe care Marx şi Engels au formulat-o cu precizie științifică, că cea mai democratică republică burgheză nu este altceva decât o maşină pentru reprimarea clasei muncitoare de către burghezie, pentru reprimarea maselor muncitoare de către un mănunchi de capitalişti. Printre cei care se pronunţă astăzi împotriva dictaturii şi în favoarea democrației nu există niciun revoluționar, niciun marxist care să nu se fi jurat în fața muncitorilor că recunoaște acest adevăr fundamental al socialismului; iar acum, cînd proletariatul revoluționar e cuprins de frămîntare şi se pune în mişcare hotărît să distrugă această mașină de oprimare şi să înfiinţeze dictatura proletară, aceşti trădători ai socialismului prezintă lucrurile în așa fel, ca şi cum burghezia ar fi dăruit oamenilor muncii “democrația pură”, ca şi cum burghezia ar renunțat la împotrivire şi ar fi gata să se supună majorității oamenilor muncii, ca şi cum în republica democratică nu ar fi existat şi nu există o maşină de stat pentru oprimarea muncii de către capital.

5. Comuna din Paris, pe care în vorbe o ridică în slavă toți doritorii de a trece drept socialişti, pentru că ştiu că masele muncitoreşti nutresc pentru ea o simpatie sinceră şi fierbinte, a arătat foarte clar caracterul istoriceşte condiţionat al parlamentarismului burghez şi al democrației burgheze şi valoarea lor limitată ca instituţii foarte progresiste în comparație cu rînduielile medievale, dar care în epoca revoluţiei proletare necesită neapărat o schimbare radicală. Analizînd Comuna, Marx, care a știut mai bine decît oricare altul să-i aprecieze semnificația istorică, a arătat caracterul exploatator al democrației burgheze şi al parlamentarismului burghez, în cadrul cărora clasele asuprite capătă dreptul de a hotărî odată la cîțiva ani care reprezentant al claselor avute “să reprezinte şi să calce în picioare” poporul în parlament”. Şi tocmai acum, cînd mişcarea pentru Soviete, cuprinzînd întreaga lume, continuă în văzul tuturor opera Comunei, trădătorii socialismului uită experienţa concretă şi învățămintele concrete ale Comunei din Paris şi repetă vechile palavre burgheze despre “democrație în general”. Comuna n-a fost o instituție parlamentară.

6. Însemnătatea Comunei constă apoi în faptul că ea a încercat să sfărîme, să dărîme din temelii aparatul de stat burghez, aparatul birocratic, judecatoresc, militar şi polițienesc, înlocuindu-l cu o organizație de masă a muncitorilor care se conducea singură, care nu cunoştea separarea puterii legislative de cea executivă. Toate republicile burghezo-democratice contemporane, inclusiv cea germană, pe care, în disprețul adevărului, trădătorii socialismului o numesc proletară, păstrează acest aparat de stat. Se confirmă deci încă şi încă o dată, cît se poate de grăitor, că urletele apărătorilor “democrației în general” înseamnă în realitate apărarea burgheziei şi a privilegiilor ei de clasă exploatatoare.

7. ”Libertatea de întrunire” poate fi luată ca o mostră a cerințelor ”democrației pure.” Orice muncitor conştient care nu s-a rupt de clasa sa va înțelege îndată că ar fi stupid să se promită exploatatorilor libertatea întrunirilor într-o perioadă şi în condițiile în care exploatatorii opun împotrivire răsturnării lor şi îşi apară privilegiile. Pe vremea cînd era revoluționară, burghezia n-a acordat nici în Anglia, în 1649, nici în Franţa, în 1793, “libertatea întrunirilor” pentru monarhişti şi nobili, care chemau în țară armate străine şi care “se întruneau” pentru a organiza încercări de restaurare. Dacă burghezia de astăzi, care a devenit de mult reacționară, cere proletariatului să garanteze dinainte exploatatorilor “libertatea întrunirilor”, indiferent de împotrivirea pe care capitaliştii o vor opune exproprierii lor, muncitorii vor rîde doar de ipocrizia burgheziei. Pe de altă parte, muncitorii știu foarte bine că chiar şi în cea mai democratică republică burgheză “libertatea întrunirilor” este o vorbă goală, căci cei bogați dispun de cele mai bune clădiri publice şi particulare, precum şi de suficient timp liber pentru adunări, beneficiind totodată de protecţia aparatului burghez al puterii. Proletarii de la oraşe şi sate şi micii țărani, adică imensa majoritate a populației, nu au nimic din toate acestea. Atîta timp cît lucrurile stau astfel, “egalitatea”, adică “democrația pură”, este o înșelătorie. Pentru a cuceri adevărata egalitate, pentru a înfăptui efectiv democrația pentru cei ce muncesc, trebuie mai întîi să li se ia exploatatorilor toate clădirile publice şi toate clădirile particulare somptuoase, să li se dea oamenilor muncii posibilitatea de a avea timp liber, iar libertatea întrunirilor lor să fie protejată de muncitori înarmați, şi nu de odrasle de nobili sau de ofiţeri de origine burgheză care au sub comanda lor soldați abrutizați.
     Numai după o astfel de schimbare poți vorbi de libertatea întrunirilor, de egalitate, fără ca prin aceasta să-ți bați joc de muncitori, de oamenii muncii, de cei săraci. Această schimbare nu o poate înfăptui decît avangarda oamenilor muncii, proletariatul, care răstoarnă pe exploatatori, răstoarnă burghezia.

8. “Libertatea presei” este şi ea una dintre principalele lozinci ale “democrației pure”. Şi în acest caz muncitorii ştiu, iar socialiştii din toate țările au spus-o de milioane de ori că această libertate este o mistificare atîta timp cît în mîinile capitaliştilor se află cele mai bune tipografii şi marile stocuri de hîrtie şi atîta timp cît se menține puterea capitalului asupra presei, putere care în lumea întreagă se manifestă cu atît mai pregnant, mai făţiş şi mai cinic, cu cît democratismul şi regimul republican sunt mai dezvoltate, cum este cazul, de pildă, în America. Pentru a cuceri o egalitate reală şi o democrație reală pentru oamenii muncii, pentru muncitori şi țărani, trebuie mai întîi să i se ia capitalului posibilitatea de a tocmi scriitori, de a cumpăra edituri şi de a corupe ziare, iar pentru aceasta trebuie doborît jugul capitalului, trebuie răsturnați exploatatorii, trebuie reprimată împotrivirea lor. Capitaliştii au numit şi numesc întotdeauna “libertate” libertatea pentru cei bogați de a se îmbogăți, libertatea pentru muncitori de a muri de foame. Pentru capitalişti libertatea presei înseamnă libertatea pentru cei bogați de a corupe presa, libertatea de a folosi bogăția ca mijloc pentru fabricarea şi falsificarea aşa-zisei opinii publice. Apărătorii “democrației pure” se dovedesc iarăși a fi în fapt apărătorii arhimurdarului şi arhivenalului sistem de dominație a celor bogați asupra mijloacelor de luminare a maselor, se dovedesc a fi nişte demagogi, care cu fraze frumoase, bine ticluite şi pe de-a-ntregul mincinoase caută să abată atenţia poporului de la sarcina istorică concretă a eliberării presei din cătușele aservirii faţă de capital. O libertate reală şi o egalitate reală va aduce orînduirea pe care o construiesc comuniştii şi în care nu va fi posibila îmbogățirea pe spinarea altuia, nu va exista posibilitatea obiectiva de a subordona presa, nici direct şi nici indirect, puterii banului, şi nimic nu va împiedica pe orice om al muncii (sau grup de oameni ai muncii, indiferent de numărul lor) să aibă și să exercite dreptul egal de a folosi tipografiile ca proprietate obștească și hîrtia ca proprietate obștească.

9. Istoria secolelor al XIX-lea și al XX-lea ne-a arătat încă înainte de război ce este în realitate faimoasa “democrație pură” în condițiile capitalismului. Marxiştii au spus întotdeauna că, cu cît democrația este mai dezvoltată, “mai pură”, cu atît mai fățișă, mai aprigă și mai necruțătoare devine lupta de clasă, cu atît “mai pură” este forma în care se manifestă jugul capitalului şi dictatura burgheziei. Afacerea Dreyfus în Franţa republicană, nenumăratele cazuri de reprimare sîngeroasă a greviştilor cu ajutorul unor detașamente de năimiți, înarmați de capitalişti, în libera și democrata republică a Americii- acestea și mii de alte fapte asemănătoare ne arată adevărul, pe care zadarnic încearcă să-l ascundă burghezia, că în cele mai democratice republici domnesc în fapt teroarea şi dictatura burgheziei, acestea manifestîndu-se fățiș ori de cîte ori exploatatorilor începe să li se pară că puterea capitalului se clatină.

10. Războiul imperialist din 1914-1918 a dezvăluit pe deplin, chiar și muncitorilor înapoiați, adevăratul caracter pe care-I are democraţia burgheză pînă și în cele mai libere republici, caracterul ei de dictatură a burgheziei. Pentru îmbogățirea unui grup de milionari sau miliardari germani sau englezi au fost măcelăriți zeci de milioane de oameni, iar în cele mai libere republici a fost instaurată dictatura militara a burgheziei. Această dictatură militară dăinuie în țările Antantei și după înfrângerea Germaniei. Tocmai războiul a deschis cel mai mult ochii oamenilor muncii, a smuls zorzoanele democrației burgheze, a arătat poporului proporțiile fabuloase ale speculei şi îmbogățirii din timpul războiului și de pe urma războiului. În numele “libertății și egalității” a dus burghezia acest război, în numele “libertății și egalității” s-au îmbogățit în mod scandalos furnizorii de material de război. Oricît s-ar strădui Internaționala galbenă de la Berna, ea nu va putea ascunde maselor caracterul exploatator, azi definitiv demascat, al libertății burgheze, al egalității burgheze, al democrației burgheze.

11. În Germania, cea mai dezvoltată țară capitalistă de pe continentul Europei, chiar primele luni de libertate republicană deplină, aduși de înfrîngerea Germaniei imperialiste, au arătat muncitorilor germani și lumii întregi în ce constă adevărata esență de clasă a republicii democratice burgheze. Asasinarea lui Karl Liebknecht și a Rosei Luxemburg este un eveniment de însemnătate istorică mondială nu numai pentru că au pierit în mod tragic cei mai buni oameni și conducători ai Internaționalei Comuniste, cu adevărat proletare, ci și pentru că acest stat european avansat - se poate spune fără exagerare: avansat pe plan mondial- și-a dezvăluit pe deplin esența sa de clasă. Dacă într-o țară cu guvern format din social-patrioti, niște oameni arestați, adică luaţi de puterea de stat sub paza ei, au putut fi ucişi - fără teamă de pedeapsă - de ofițeri și de capitalişti, înseamnă că republica democratică în care a fost cu putinţă un asemenea lucru este o dictatură a burgheziei. Cei care se declară indignați de asasinarea lui Karl Liebknecht și a Rosei Luxemburg, dar nu înțeleg acest adevăr, dau dovada sau de prostie, sau de ipocrizie. Într-o republică dintre cele mai libere și mai avansate din lume, în republica germană, “libertatea” înseamnă libertatea de a ucide nepedepsit pe conducătorii arestați ai proletariatului. Şi atîta timp cît se menține capitalismul nici nu poate să fie altfel, căci dezvoltarea democratismului nu atenuează, ci ascute lupta de clasă, care, datorită tuturor rezultatelor, influențelor și urmărilor războiului, a atins punctul de fierbere. În toată lumea civilizată bolșevicii sunt azi expulzaţi, prigoniți, întemnițați - ca în Elveția, de pildă, care este una dintre cele mai libere republici burgheze, sau în America, unde au loc pogromuri împotriva bolșevicilor etc. Din punctul de vedere al “democrației în general” sau al “democrației pure”, este de-a dreptul ridicol că țări avansate, civilizate, democratice, înarmate pînă-n dinţi, se tem de prezenţa cîtorva zeci de oameni din Rusia înapoiată, înfometată, ruinată, pe care ziarele burgheze, care apar în zeci de milioane de exemplare, o numesc barbară, criminală, etc. E clar că situația socială care a putut da naștere unei asemenea contradicții flagrante este în fapt o dictatură a burgheziei.

12. În aceste circumstanţe, dictatura proletariatului este nu numai pe deplin îndreptățită, ca mijloc de răsturnare a exploatatorilor şi de reprimare a împotrivirii lor, ci şi absolut necesară pentru întreaga masă muncitoare, ca unicul mijloc de apărare împotriva dictaturii burgheziei, care a dus la război şi care pregătește noi războaie. Lucrul principal pe care nu-l înțeleg socialiştii şi a cărui neînțelegere vădeşte miopia lor teoretică, vădește că sunt prizonierii prejudecăţilor burgheze şi că au trădat din punct de vedere politic proletariatul, este că în societatea capitalistă, atunci cînd se produce o ascuţire cît de cît serioasă a luptei de clasă care stă la baza acestei societăți, nu poate fi nimic intermediar între dictatura burgheziei şi dictatura proletariatului. Orice visuri despre ceva intermediar nu sunt decît reacționare lamentări de mic-burghez. Acest lucru este confirmat de mai mult de un secol de dezvoltare a democrației burgheze și a mișcării muncitorești în toate țările avansate, și în special de experiența ultimilor cinci ani. Acelaşi lucru reiese şi din întreaga știință a economiei politice, din întregul conținut al marxismului, care demonstrează că în orice economie bazată pe producției de mărfuri există necesitatea economică a dictaturii burgheziei, al cărei loc poate fi luat numai de clasa pe care o dezvoltă, o înmulțește, o uneşte şi o întărește însăși dezvoltarea capitalismului, adică de clasa proletarilor.

13. O altă greşeală teoretică şi politică a socialiştilor constă în înțelegerea faptului că formele democrației, începînd cu germenii ei din antichitate, s-au schimbat inevitabil în decursul mileniilor, paralel cu înlocuirea unei clase dominante prin alta. În republicile antice din Grecia, în orașele din evul mediu, în țările capitaliste avansate, democrația are forme diferite şi se aplică în măsură diferită. Ar fi pur şi simplu stupid să se creadă că cea mai profundă revoluției din istoria omenirii, în care pentru prima oară în lume puterea a trecut din mîinile minorităţii exploatatoare în mîinile majorităţii exploatate, se poate înfăptui în vechiul cadru al democrației parlamentare vechi, burgheze, fără cotituri radicale, fără crearea unor noi forme de democrație, a unor noi instituții, care să întruchipeze noile condiții ale aplicării ei, etc

14. Dictatura proletariatului se aseamănă cu dictatura altor clase prin aceea că, asemenea oricărei dictaturi, ea este generată de necesitatea de a reprima prin violenţă împotrivirea clasei care-și pierde dominația politică. Deosebirea fundamentală dintre dictatura proletariatului şi dictatura altor clase - dictatura moșierilor în evul mediu, dictatura burgheziei în toate ţările capitaliste civilizate constă în faptul că dictatura moșierilor și a burgheziei a însemnat reprimarea prin violenţă a împotrivirii imensei majorități a populației, şi anume a celor ce muncesc, în timp ce dictatura proletariatului înseamnă, dimpotriva, reprimarea prin violenţă a împotrivirii exploatatorilor, a moșierilor şi a capitaliştilor, adică a unei infime minorităţi a populației. De aici, la rîndul său, reiese că dictatura proletariatului va aduce cu sine în mod inevitabil nu numai o schimbare în general a formelor şi instituțiilor democrației, ci o schimbare care înseamnă o extindere, fără precedent în lume, a folosirii efective a democratismului de către cei asupriţi în capitalism, adică de către clasele de oameni ai muncii. Într-adevăr, forma de dictatură a proletariatului care a și fost creată efectiv, adică Puterea sovietică în Rusia, Räte-System (puterea sovietelor) în Germania, Shop Stewards Committees şi alte instituții sovietice analoge în alte țări, toate acestea reprezintă şi creează tocmai pentru clasele de oameni ai muncii, adică pentru imensa majoritate a populației, o asemenea posibilitate efectivă de folosire a drepturilor şi libertăților democratice cum nu a existat niciodată, nici pe departe, în cele mai avansate și mai democratice republici burgheze.
     Esența Puterii sovietice constă în faptul că tocmai organizarea de masă a claselor care erau asuprite de capitalism, adică organizarea de masă a muncitorilor şi semiproletarilor (a ţăranilor care nu exploatează munca altuia și care sunt în permanenţă nevoiţi să-şi vînda cel puţin o parte din forţa lor de muncă), formează baza permanentă şi unică a întregii puteri de stat, a întregului aparat de stat. Tocmai acele mase care chiar şi în cele mai democratice republici burgheze, fiind după lege egale în drepturi, în fapt însă erau împiedicate - prin mii de procedee şi tertipuri - să participe la viața politică şi să uzeze de drepturile şi libertățile democratice, sunt acum atrase la o participare permanentă, neapărată şi totodată hotărîtoare în conducerea democratică a statului.

15. Egalitatea cetățenilor, indiferent de sex, religie, rasă și naţionalitate, pe care democraţia burgheză a promis-o întotdeauna şi pretutindeni, dar pe care n-a înfăptuit-o nicăieri şi - dată fiind dominația capitalismului - nici nu putea s-o înfăptuiască, Puterea sovietica, sau dictatura proletariatului, o înfăptuiește imediat și integral, căci numai puterea muncitorilor, care nu sunt interesați în menținerea proprietății private asupra mijloacelor de producție şi în lupta pentru împărțirea şi reîmpărțirea lor, este în stare să înfăptuiască o astfel de egalitate.

16. Democrația veche, adică burgheză, şi parlamentarismul erau organizate în aşa fel, încît tocmai masele de oameni ai muncii erau ținute cît mai departe de aparatul de conducere. Puterea sovietică, adică dictatura proletariatului, este, dimpotrivă, în așa fel construită, încît apropie masele de oameni ai muncii de aparatul de conducere. Aceluiaşi scop îi servesc îmbinarea puterii legislative şi a celei executive în cadrul organizației de stat sovietice şi înlocuirea circumscripțiilor electorale teritoriale prin unități de producție, cum sunt uzina, fabrica.

17. Armata a fost un aparat de oprimare nu numai în cadrul monarhiei. Ea şi-a păstrat acest caracter și în toate republicile burgheze, chiar şi în cele mai democratice. Numai Puterea sovietică, ca organizație de stat permanentă a claselor care erau asuprite de capitalism, este în stare să anihileze subordonarea armatei față de comandamentul burghez şi să contopeasca efectiv proletariatul cu armata, şi înfăptuiască efectiv înarmarea proletariatului şi dezarmarea burgheziei, lucru fără care nu este posibilă victoria socialismului.

18. Organizarea sovietică a statului este adaptată la rolul conducător al proletariatului, ca şi clasă pe care capitalismul a concentrat-o și a instruit-o cel mai mult. Experienţa tuturor revoluțiilor şi a tuturor mișcărilor claselor asuprite, experienţa mișcării socialiste mondiale ne învață că numai proletariatul e în stare să unească şi să ducă după sine păturile fărîmiţate şi înapoiate ale populației muncitoare şi exploatate.

19. Numai organizarea sovietică a statului poate într-adevăr să sfărîme dintr-o dată și să distrugă definitiv aparatul birocratic și judecătoresc vechi, adică burghez, care în condițiile capitalismului s-a menținut și nu putea să nu se mențină chiar şi în republicile cele mai democratice, deoarece este în fapt cel mai mare obstacol în calea înfăptuirii efective a democratismului pentru muncitori şi pentru ceilalţi oameni ai muncii. Comuna din Paris a făcut primul pas de însemnătate istorică mondială pe această cale, Puterea sovietică, al doilea pas.

20. Desființarea puterii de stat este un scop pe care şi I-au propus toţi socialiștii, printre care Marx în primul rînd. Atîta timp cît acest scop nu va fi fost înfăptuit, adevăratul democratism, - adică egalitatea şi libertatea - este irealizabil. Spre acest scop duce însă în practică numai democrația sovietică, sau proletară, deoarece, atrăgînd organizațiile de masă ale oamenilor muncii la o participare permanentă şi neapărată la conducerea statului, ea începe de îndată să pregătească dispariția completă a oricărui stat.

21. Falimentul total al socialiştilor care s-au întrunit la Berna, totala lor incapacitate de a înțelege democrația nouă, adică proletară, reiese în chip deosebit de clar din următoarele fapte: la 10 februarie 1919 Branting a declarat închisă Conferința internațională de la Berna a Internaționalei galbene. La 11 februarie 1919 a fost publicat la Berlin, în ziarul “Die Freiheit” al participanților la această conferință, un apel al partidului “independenților” către proletariat. În acest apel se recunoaște caracterul burghez al guvernului Scheidemann, reproşîndu-i-se că vrea să desființeze Sovietele, care sunt denumite Träger und Schützer der Revolution -purtătoare și ocrotitoare ale revoluției- și se face propunerea ca Sovietele să fie legalizate, acordîndu-li-se totodată drepturi de organe de stat, dreptul de veto asupra hotărîrilor Adunării naționale, și urmînd ca, în caz de divergenţă, problema în discuție să fie supusă unui referendum popular.
     Această propunere vădește falimentul ideologic total al teoreticienilor care au apărat democrația fără să înțeleagă caracterul ei burghez. Încercarea ridicolă de a îmbina sistemul Sovietelor, adică dictatura proletariatului, cu Adunarea națională, adică cu dictatura burgheziei, demască pînă la capăt, atît sărăcia intelectuală a socialiștilor și social-democraților galbeni, cît și reacţionarismul lor politic de mic-burghezi, precum şi laşele lor concesii făcute forţei în năvalnica creștere a democrației noi, proletare.

22. Condamnînd bolşevismul, majoritatea Internaționalei galbene de la Berna, care, de teama maselor muncitoreşti, nu s-a încumetat să adopte formal o rezoluție în acest sens, a procedat logic din punct de vedere de clasă. Căci această majoritate este întru totul solidară cu menşevicii și cu eserii din Rusia, ca și cu Scheidemannii din Germania. Menşevicii și eserii din Rusia, lamentîndu-se că bolșevicii iau împotriva lor măsuri de urmărire, încearcă să ascundă că aceste măsuri sunt provocate de faptul că ei, menşevicii și eserii, participă la războiul civil de partea burgheziei, împotriva proletariatului. Tot așa în Germania, Scheidemannii și partidul lor au dovedit deja că participă la războiul civil de partea burgheziei, împotriva muncitorilor.
     Este deci foarte firesc că majoritatea participanților la Internaționala galbenă de la Berna s-au pronunțat pentru condamnarea bolșevicilor. În aceasta şi-a găsit expresia nu apărarea “democrației pure”, ci autoapararea unor oameni care știu şi simt că în războiul civil ei se situează de partea burgheziei, împotriva proletariatului. Iată de ce nu putem să nu recunoaștem că, din punct de vedere de clasă, hotărîrea majorității Internaționalei galbene este întru totul logică. Proletariatul nu trebuie să se teamă de adevăr; el trebuie să-l privească în faţă și să tragă de aici toate concluziile politice.