Într-un articol precedent am elaborat anumite concepte teoretice fundamentale, am arătat nu doar că nu este nicio contradicție în faptul că partidul politic al clasei muncitoare, instrumentul indispensabil în lupta pentru emanciparea acestei clase, include în rândurile sale doar o parte, o minoritate, a clasei, ci și că nu putem vorbi de o clasă în mișcare istorică fără existența unui partid ce are o conștiință clară a acestei mișcări și a scopurilor sale, ce se poziționează drept avangarda mișcării în luptă.

O examinare mai detaliată a sarcinilor istorice ale clasei muncitoare în cursul său revoluționar, atât înainte cât și după răsturnarea puterii exploatatorilor, nu va face decât să confirme necesitatea imperativă a unui partid politic care trebuie să conducă întreaga luptă a clasei muncitoare.

Pentru a avea o idee precisă, tangibilă despre necesitatea tehnică a partidului, ar trebui mai întâi – deși ar putea părea ilogic – să luăm în considerare sarcinile pe care proletariatul trebuie să le realizeze după ce va fi venit la putere și după ce va fi smuls controlul asupra aparatului social din mâinile burgheziei.

După cucerirea controlului asupra statului, proletariatul trebuie să îndeplinească funcții complexe. Pe lângă înlocuirea burgheziei în conducerea și administrarea chestiunilor publice, el trebuie să construiască un aparat administrativ și guvernamental complet nou și diferit, cu țeluri imens mai complexe decât cele cuprinse în “arta guvernamentală” de astăzi. Aceste funcții cer o înregimentare a indivizilor capabili de a îndeplini diverse funcții, de a studia varii probleme și de a aplica anumite criterii diferitelor sectoare ale vieții colective: aceste criterii derivă din principiile revoluționare generale și corespund necesității ce împinge clasa proletară să distrugă legăturile vechiului regim pentru a înființa noi relații sociale.

Ar fi o greșeală fundamentală să crezi că un astfel de grad de pregătire și specializare ar putea fi realizat prin simpla organizare a muncitorilor pe bază de meserii, în funcție de rolurile lor tradiționale din vechiul regim. Treaba noastră nu va fi să eliminăm contribuția competenței tehnice mai înainte furnizată de capitalist sau de elemente strâns legate de acesta pentru a o înlocui, fabrică cu fabrică, cu pregătirea și experiența celor mai buni muncitori. În schimb, ne vom confrunta cu sarcini de o natură mult mai complexă, ce vor necesita o sinteză de pregătire politică, administrativă și militară. O astfel de pregătire, ce trebuie să corespundă întocmai sarcinilor istorice ale revoluției proletare, poate fi garantată doar de partidul politic; în fapt, partidul politic este singura organizație ce posedă, pe de o parte, o viziune istorică generală a procesului revoluționar și a nevoilor sale și, pe de altă parte, o disciplină organizațională strictă ce asigură completa subordonare a tuturor funcțiilor sale particulare față de scopul general al clasei.

Partidul este un colectiv de persoane ce au aceeași viziune generală despre dezvoltarea istoriei, ce au o concepție precisă asupra scopului final al clasei pe care o reprezintă, și care au pregătit dinainte un sistem de soluții pentru diversele probleme cu care proletariatul se va confrunta când va deveni clasa conducătoare. Din acest motiv, conducerea clasei poate fi doar conducerea partidului. În urma acestor scurte considerații, ce pot fi observate evident chiar și într-un studiu superficial al Revoluției Ruse, vom lua acum în considerare faza ce precedă ascensiunea proletariatului la putere, pentru a demonstra că acțiunea revoluționară a clasei împotriva puterii burgheziei nu poate fi decât acțiunea partidului.

Înainte de toate, este evident că proletariatul nu ar fi suficient de matur să confrunte problemele extrem de dificile din perioada dictaturii sale, dacă organul indispensabil rezolvării acestor probleme, partidul, nu ar fi început cu mult timp înainte să constituie corpul doctrinelor și experiențelor acestuia.

Partidul este organul indispensabil oricărei acțiunii de clasă, chiar și când vine vorba de necesitățile imediate ale luptelor ce trebuie să culmineze cu înlăturarea revoluționară a burgheziei. De fapt, nu putem vorbi de o adevărată acțiune de clasă (adică o acțiune ce depășește interesele unei anumite meserii și problemele imediate) dacă nu este acțiune de partid.

* * *

Practic, sarcina partidului proletar în procesul istoric este după cum urmează.

Tot timpul relațiile economice și sociale în societatea capitalistă sunt insuportabile pentru proletari, care, în consecință, sunt mânați spre a le depăși. Prin evoluții complexe, victimele acestor relații ajung să realizeze că, în lupta lor instinctivă împotriva suferințelor și greutăților împărtășite de o mulțime de oameni, resursele individuale nu sunt suficiente. De aceea, sunt conduși spre a experimenta cu forme de acțiune colective pentru a crește, prin asociere, amplitudinea influenței lor asupra condițiilor sociale impuse asupra lor. Dar succesiunea acestor experiențe de-a lungul drumului dezvoltării formei sociale capitaliste actuale duce la concluzia inevitabilă că muncitorii nu vor avea nicio influență reală asupra propriilor lor destine până ce nu-și vor fi unit eforturile dincolo de limitele intereselor locale, naționale sau meseriașe și până ce nu-și vor fi concentrat eforturile către un obiectiv integral și atotcuprinzător, realizat în răsturnarea puterii politice a burgheziei. Aceasta pentru că atât timp cât aparatul politic actual rămâne la putere, funcția sa va fi să anihileze toate eforturile clasei proletare de a scăpa de exploatarea capitalistă.

Primele grupuri de proletari ce dobândesc această conștiință sunt acelea care iau parte în mișcările tovarășilor lor de clasă și care, printr-o analiză critică a eforturilor lor, a rezultatelor ce urmează, a greșelilor și deziluziilor lor, aduc un număr mereu crescând de proletari pe terenul luptei comune și finale, care este o luptă pentru putere, o luptă politică, o luptă revoluționară.

Astfel, un număr tot mai mare de muncitori devin convinși de faptul că doar lupta revoluționară finală poate rezolva problema condițiilor lor de viață. În același timp, e un număr tot mai mare de oameni ce sunt gata să accepte greutățile și sacrificiile inevitabile luptei și care sunt gata să se pună în fruntea maselor instigate la revoltă de suferința lor, totul pentru a-și folosi eforturile rațional și pentru a le asigura eficacitatea completă.

Sarcina indispensabilă a partidului este deci prezentată în două feluri, ca un factor al conștiinței și apoi, ca un factor al voinței: prima se traduce într-o concepție teoretică a procesului revoluționar pe care toți membrii trebuie să o împărtășească; a doua într-o acceptare a unei discipline precise care asigură un efort coordonat și, astfel, succesul acțiunii relevante.

În mod evident, această înflăcărare a spiritelor clasei nu a fost și nu va fi niciodată un proces garantat progresiv și continuu. Există impasuri, eșecuri și destrămări. Partide proletare adesea își pierd caracteristicile esențiale, pe care erau în procesul de a le forma, și prin aceasta, abilitatea de a-și îndeplini sarcina istorică. În general, tocmai sub influența anumitor fenomene specifice lumii capitaliste, partidele își abandonează adesea funcția lor principală de a concentra și canaliza impulsurile originând din mișcarea variilor grupuri și de a le direcționa spre singurul țel final al revoluției. Astfel de partide se mulțumesc cu soluții și satisfacții imediate și vremelnice. Prin urmare, teoria și practica lor degenerează până în punctul de a afirma că proletariatul poate găsi condiții de echilibru avantajos în cadrul regimului capitalist și adoptă drept obiective politice scopuri ce sunt numai parțiale și imediate, astfel începând s-o ia pe drumul colaborării de clasă.

Aceste fenomene de degenerare și-au atins culmea odată cu Primul Război Mondial. După aceasta, o perioadă de reacție sănătoasă a urmat: partidele de clasă inspirate de directive revoluționare – care sunt singurele partide cu adevărat de clasă – au fost reconstruite în întreaga lume și se organizează în Internaționala a Treia, a cărei doctrină și acțiune sunt explicit revoluționare și “maximaliste”.

Astfel, în această perioadă, ce urmează a fi decisivă după toate indiciile, putem vedea din nou o mișcare a uniunii revoluționare a maselor, a organizării adevăratelor lor forțe pentru acțiunea finală revoluționară. Dar, din nou, departe de avea simplitatea unei reguli, această situație pune probleme tactice dificile; nu exclude eșecul parțial sau chiar foarte însemnat și ridică întrebări ce îi pasionează așa de mult pe militanții organizației revoluției mondiale.

* * *

Acum că noua Internațională a sistematizat cadrul doctrinei sale, mai trebuie să traseze planul general al metodelor sale tactice. În diferite țări au fost ridicate o serie de întrebări din partea mișcării comuniste, iar problemele tactice sunt pe agenda de zi. Odată ce a fost stabilit că partidul politic este un organ indispensabil al revoluției; odată ce nu mai este un punct de dezbatere faptul că partidul constituie doar o parte a clasei (iar acest punct a fost stabilit în rezoluțiile teoretice ale Celui de-al Doilea Congres Mondial, ce a reprezentat punctul de plecare al articolului precedent), atunci următoarea chestiune mai rămâne să fie rezolvată: trebuie să știm mai precis cât de mare trebuie să fie organizația partidului și ce relație trebuie să aibă cu masele pe care le organizează și le conduce.

Există – sau se spune că există – o tendință ce dorește să aibă “partide mici’ perfect pure și care aproape că s-ar bucura dacă s-ar lipsi de contactul cu marile mase, acuzându-le că au prea puțină conștiință revoluționară ori capabilități. Această tendință este criticată sever și este definită ca oportunism de stânga. Această etichetă ni se pare mai degrabă demagogică decât justificată; ea ar trebui mai bine să fie rezervată acelor tendințe ce neagă funcția partidului și pretind că masele pot fi organizate la scară largă prin forme de organizare pur economice și sindicale.

Trebuie să ne ocupăm de o examinare mai cuprinzătoare a relației dintre partid și mase. Am văzut că partidul e doar o parte a clasei muncitoare, dar cum am putea determina numeric mărimea acestei facțiuni? Pentru noi, dacă există o dovadă a greșelilor voluntariste și, prin urmare, a “oportunismului” anti-marxist tipic (și astăzi oportunismul nu înseamnă decât erezie), este întocmai pretenția stabilirii unei astfel de relații numerice ca o regulă a priori a organizației; adică afirmarea ideii că partidul comunist trebuie să aibă în rândurile sale, ori ca simpatizanți, un anumit număr de muncitori, mai mare sau mai mic decât un anume procent dat al masei proletare.

Ar fi o greșeală ridicolă să judecăm procesul formării partidelor comuniste, ce se realizează prin sciziuni și fuziuni, conform unui criteriu numeric, adică să se reducă dimensiunea partidelor prea mari și să se adauge cu forța la numărul partidelor prea mici. Aceasta ar însemna, de fapt, să nu înțelegi că această formare trebuie să fie ghidată, în schimb, de norme calitative și politice și că ea se dezvoltă în mare parte prin urmările dialectice ale istoriei. Nu se poate defini prin reguli organizaționale ca partidele să trebuiască să fie modelate în forma și dimensiunea considerate dezirabile.

Ceea ce poate fi afirmat drept bază inchestionabilă pentru o astfel de discuție asupra tacticilor este faptul că este preferabil ca partidele să fie cât de mari numeric se poate și că ar trebui să reușească să atragă în jurul lor cel mai mare strat al muncitorilor posibil. Nimeni dintre comuniști nu a prezentat drept principiu ideea că partidul comunist trebuie să fie compus dintr-un număr mic de oameni închiși într-un turn de fildeș al purității politice. Este indiscutabil că forța numerică a partidului și entuziasmul proletarilor de a se aduna în jurul partidului sunt condiții revoluționare favorabile; acestea sunt negreșit semne ale maturității dezvoltării spiritelor proletare și nimeni nu și-ar dori ca partidele comuniste să nu progreseze în această direcție.

Prin urmare, nu există o relație numerică definită sau definibilă între apartenența la partid și marile mase de muncitori. Odată ce s-a stabilit că partidul își asumă funcția ca o minoritate a clasei, discuția dacă aceasta ar trebui să fie o minoritate mare sau minoritate mică este ultimul pedantism. Cert este că atât timp cât contradicțiile și conflictele interne ale societății capitaliste, din care se nasc tendințele revoluționare, sunt doar în stadiul inițial de dezvoltare, și atât timp cât revoluția pare îndepărtată, atunci trebuie să ne așteptăm la următoarea situație: partidul de clasă, partidul comunist, va fi în mod necesar compus din mici grupuri de avangardă ce au o capacitate specială de a înțelege perspectiva istorică, iar acea secțiune a maselor ce îl vor înțelege și îl vor urma nu poate fi prea mare. Cu toate acestea, când criza revoluționară devine iminentă, când relațiile burgheze de producție devin tot mai intolerabile, partidul va vedea o creștere în rândurile sale și în măsura de oameni din cadrul proletariatului ce îl urmează.

Dacă perioada prezentă este una revoluționară, așa după cum sunt convinși toți comuniștii, atunci rezultă că trebuie să avem partide mari ce exercită o influență puternică asupra unor secțiuni largi ale proletariatului în fiecare țară. Dar oricând acest scop nu a fost încă atins, în ciuda dovezilor incontestabile ale gravității crizei și ale iminentei sale izbucniri, cauzele acestei deficiențe sunt foarte complexe; prin urmare, ar fi extrem de frivol să concluzionezi că partidul, când este prea mic și prea puțin influent, ar trebui să fie lărgit artificial prin fuziunea cu alte partide sau facțiuni de partide ce au membri se presupun a fi legați de mase. Decizia dacă membrii altor organizații ar trebui să fie admiși în rândurile partidului sau, din contră, dacă un partid prea mare ar trebui să elimine o parte din membri, nu poate reieși din considerații aritmetice sau din dezamagiri statistice copilărești.

* * *

Formarea partidelor comuniste, cu excepția Partidului Bolșevic rus, a crescut într-un ritm foarte accelerat în Europa, cât și în afara Europei, deoarece războiul a lăsat ușa deschisă, la o rată accelerată, crizei sistemului. Masele proletare nu pot dobândi o conștiință politică fermă într-un mod treptat; din contră, sunt conduse ici și colo de necesitățile luptei revoluționare, de parcă ar fi aruncate în valurile unei mări învolburate. A continuat, totuși, să supraviețuiască influența tradițională a metodelor social-democrate, iar partidele social-democrate încă se află pe scena politică pentru a sabota procesul clarificării, spre marele avantaj al burgheziei.

Când problema despre cum să rezolvăm criza ajunge la un punct critic și când chestiunea puterii este pusă înaintea maselor, rolul social-democraților devine extrem de evident, căci atunci când dilema alegerii dintre dictatura proletară și dictatura burgheză nu mai poate fi evitată, ei aleg complicitatea cu burghezia. Cu toate acestea, când situația se maturizează, dar nu este încă complet dezvoltată, o secțiune considerabilă a maselor rămâne sub influența acestor social-trădători. Și în acele cazuri unde probabilitatea unei revoluții pare, dar doar pare, să scadă, sau când burghezia începe în mod neașteptat să-și dezlănțuie forțele de rezistență, este inevitabil ca partidele comuniste să piardă temporar teren în cadrul organizării și conducerii maselor.

Dat fiind actuala situație instabilă, este posibil să vedem astfel de fluctuații în procesul de dezvoltare, de altfel în general sigur, al Internaționalei revoluționare. Este incontestabil că tacticile comuniste trebuie să încerce să facă față acestor condiții nefavorabile, dar este tot la fel de cert că ar fi absurd să sperăm să le eliminăm prin simple formule tactice, în același fel cum ar fi exagerat să tragem concluzii pesimiste din cauza acestor circumstanțe.

În ipoteza abstractă a dezvoltării continue a spiritelor revoluționare ale maselor, partidul vede forțele sale numerice și politice crescând continuu, sporind cantitativ și, în același timp, rămânând calitativ neschimbate, atât timp cât numărul comuniștilor crește în relație cu numărul total al proletarilor. Însă în situația reală, factorii diverși și în perpetuă schimbare ai mediului social acționează asupra stării maselor într-un mod complex; partidul comunist, constituit din cei care percep și înțeleg mai clar caracteristicile evoluției istorice, nu poate însă să nu fie afectat întocmai de această evoluție și, astfel, nu poate scăpa de fluctuațiile în atmosfera socială. Prin urmare, cu toate că acționează constant ca un factor de accelerare revoluționară, nu este nicio metodă pe care o poate folosi, oricât de rafinată ar fi, care ar putea forța sau întoarce situația în ce privește esența ei fundamentală.

Cel mai rău remediu ce ar putea fi folosit contra consecințelor nefavorabile ale situațiilor, însă, ar fi punerea la încercare în mod periodic a principiilor teoretice și organizaționale ce constituie tocmai baza partidului, cu scopul de a-i lărgi zona de contact cu masele. În situații în care înclinațiile revoluționare ale maselor slăbesc, această mișcare de “a aduce partidul la mase”, cum o numesc unii, este prea des echivalentă cu schimbarea naturii partidului în sine, lipsindu-l tocmai de acele calități ce i-ar permite să fie un catalizator capabil să influențeze masele și să le repună în mișcare.

Concluziile legate de caracterul precis al procesului revoluționar, ce derivă din doctrină și experiență istorică, nu pot fi decât internaționale și, deci, rezultă în standarde internaționale. Odată ce partidele comuniste sunt fondate solid pe aceste concluzii, trebuie luată în considerare stabilirea fizionomiei lor organizaționale și trebuie să fie înțeles faptul că abilitatea lor de a atrage masele și de a le oferi întreaga putere de clasă depinde de aderența lor la o disciplină strictă în ceea ce privește programul și organizarea internă.

Partidul comunist deține o conștiință teoretică confirmată de experiența internațională a mișcării, ce îi permit să fie pregătit să confrunte cererile luptei revoluționare. Și din această cauză, cu toate că masele îl abandonează parțial în anumite faze ale vieții lor, are garanția că susținerea lor se va întoarce când se vor confrunta cu probleme revoluționare pentru care nu este nicio altă soluție decât cea înscrisă în programul partidului. Când necesitățile acțiunii revoluționare descoperă o nevoie pentru un organ de conducere centralizat și disciplinat, atunci partidul comunist, al cărei constituție va fi respectat aceste principii, se va pune pe sine în fruntea maselor în mișcare.

Concluzia pe care vrem să o tragem este aceea că criteriul pe care trebuie să îl folosim pentru a judeca eficiența partidelor comuniste trebuie să fie destul de diferit față de o estimare a posteriori a forțelor sale numerice în comparație cu alte partide ce pretind să reprezinte proletariatul. Singurul criteriu după care putem judeca această eficiență sunt fundamentele definite precis ale programului partidului și disciplina internă rigidă a tuturor secțiunilor sale organizaționale și a tuturor membrilor săi; doar o astfel de disciplină poate garanta utilizarea muncii fiecăruia pentru cel mai mare succes al cauzei revoluționare. Orice altă formă de intervenție în compoziția partidului, ce nu este derivată logic din aplicarea exactă a acestor principii, nu poate duce decât la rezultate iluzorii și ar lipsi partidul de clasă de puterea sa revoluționară cea mai mare: această putere stă tocmai în continuitatea doctrinară și organizațională a întregii sale propagande și acțiuni, în abilitatea sa de a “afirma în avans” cum va decurge procesul luptei finale dintre clase și în abilitatea sa de a se organiza într-un fel care răspunde necesităților acestei faze decisive.

În timpul războiului, această continuitate a fost pierdută în mod ireparabil în întreaga lume și tot ce mai rămânea de făcut era să o luăm de la început. Nașterea Internaționalei Comuniste ca o forță istorică a materializat, pe baza unei experiențe revoluționare perfect clare și decisive, liniile în care mișcarea proletară s-ar putea reorganiza. Prima condiție pentru o victorie revoluționară pentru proletariatul mondial este, în consecință, atingerea stabilității organizaționale a Internaționalei, ce ar putea da maselor din întreaga lume sentimentul de determinare și certitudine, și care ar putea câștiga susținerea maselor, făcând posibilă aşteptarea acestora ori de câte ori este indispensabil ca dezvoltarea crizei să acţioneze în continuare asupra lor, adică atunci când este inevitabil ca ei să mai cocheteze cu sfatul perfid al social-democraţilor. Nu există alte rețete mai bune pentru a scăpa de această necesitate.

Al Doilea Congres al Internaționalei a Treia a înțeles aceste necesități. La începutul unei noi epoci ce trebuie să ducă la revoluție, a trebuit să stabilească punctul de plecare pentru o muncă internațională de organizare și pregătire revoluționară. Probabil ar fi fost de preferat ca Congresul, în loc să trateze diferitele teme în ordinea în care au fost tratate în aceste teze – toate având de-a face cu teoria și tacticile în același timp, să fi stabilit mai întâi fundamentele concepției teoretice și programatice a comunismului, dat fiind că organizarea tuturor partidelor aderente trebuie să fie bazată în primul rând pe acceptarea acestor teze. Atunci Congresul ar fi formulat regulile de acțiune fundamentale pe care membrii trebuie să le observe cu strictețe în chestiunea sindicatelor, cea agrară, cea colonială și așa mai departe. Totuși, toate acestea au fost abordate în rezoluțiile adoptate de Al Doilea Congres și rezumate excelent în tezele cu privire la condițiile admiterii partidelor.

Este esențial să considerăm aplicarea acestor condiții de admitere ca un act inițial constitutiv și organizațional al Internaționalei, adică o operațiune ce trebuie realizată odată pentru totdeauna pentru a scoate toate forțele organizate sau organizabile din haosul în care mișcarea politică proletară căzuse și pentru a organiza aceste forțe într-o nouă Internațională.

Toți pașii trebuie luați fără nicio întârziere, pentru a organiza mișcarea internațională pe baza acestor standarde internaționale obligatorii. Căci, după cum mai zis înainte, marea forță ce trebuie să ghideze Internaționala în sarcina sa de a propulsa spiritele revoluționare constă în demonstrarea continuității gândirii și acțiunii sale spre o țintă sigură, ce într-o zi va fi la limpede în ochii maselor, polarizându-le în jurul partidului de avangardă, ce furnizeză cele mai bune șanse pentru victoria revoluției.

Dacă, în urma acestei sistematizări inițiale – dar decisive din punct de vedere organizațional – a mișcării, partidele din anumite țări ar rămâne cu un număr aparent mic de membri, ar fi foarte util ca acest fenomen să fie studiat. Cu toate acestea, ar fi absurd să modificăm standardele organizaționale stabilite și să redefinim aplicarea lor cu scopul de a obține un raport numeric mai bun dintre Partidul Comunist și mase sau alte partide. Aceasta nu ar face decât să distrugă toată munca realizată în perioada de organizare și s-o facă zadarnică; ar necesita începerea muncii de pregătire de la capăt, cu riscul și mai multor luări de la capăt. Astfel, această metodă ar rezulta doar în pierderea, și nu câștigarea timpului.

Aceasta este cu atât mai adevărat dacă luăm în considerare consecințele internaționale ale acestei metode. Rezultatul acțiunii de a face regulile organizaționale internaționale revocabile și de a crea precedente pentru acceptarea “remodelării” partidelor – ca și cum partidul ar fi precum o statuie ce poate fi turnată din nou dacă nu iese bine de prima dată – ar fi obliterarea prestigiului și autorității “condițiilor” pe care Internaționala le-a elaborat pentru partidele și indivizii ce doresc să i se alăture. Mai mult, aceasta ar întârzia pe o perioada nedeterminată stabilizarea personalului armatei revoluționare, deoarece noi ofițeri ar încerca constant să intre “păstrându-și privilegiile rangului lor”.

Prin urmare, nu este necesar să favorizăm partidele mari sau pe cele mici; nu este necesar să susținem că orientarea anumitor partide ar trebui schimbată sub pretextul că nu sunt “partide de masă”. Din contră, trebuie să cerem ca toate partidele comuniste să fie fondate pe directive organizaționale, programatice și tactice solide, ce cristalizează rezultatele celor mai bune experiențe ale luptei revoluționare la scară internațională.

Aceste concluzii, cu toate că este dificil să o facem evident în lipsa unor lungi considerații și citate de fapte din viața mișcării proletare, nu răsar din dorința abstractă și sterilă de a avea partide ortodoxe, pure și perfecte. În schimb, ele provin din dorința de a îndeplini sarcinile revoluționare ale partidului de clasă în cel mai sigur și eficient fel.

Partidul nu va avea niciodată o așa susținere din partea maselor, iar masele nu vor găsi niciodată un apărător mai sigur al puterii și conștiinței lor de clasă, ca atunci când acțiunile trecute ale partidului vor fi arătat continuitatea mișcării sale spre scopuri revoluționare, chiar și în lipsa maselor sau împotriva lor în anumite momente nefavorabile. Susținerea din partea maselor poate fi câștigată sigur doar printr-o luptă împotriva liderilor lor oportuniști. Aceasta înseamnă că acolo unde partidele non-comuniste încă exercită o influență asupra maselor, masele trebuie câștigate prin destrămarea rețelei organizaționale a acestor partide și prin absorbția elementelor lor proletare în organizația solidă și bine definită a Partidului Comunist. Aceasta e singura metodă ce poate oferi soluții utile și care poate asigura succesul practic. Ea corespunde întocmai pozițiilor lui Marx și Engels în legătură cu mișcarea disidentă a lassallienilor.

De aceea, Internaționala Comunistă trebuie să se uite cu extremă neîncredere spre toate grupurile și toți indivizii ce vin spre ea cu rezerve teoretice și tactice. Trebuie să recunoaștem că această neîncredere nu poate fi absolut uniformă la nivel internațional și că anumite condiții speciale trebuie luate în considerare în țări unde numai o cantitate limitată de forțe se poziționează cu adevărat pe terenul comunismului. Rămâne adevărat, însă, că nu trebuie dată nicio importanță mărimii numerice a partidului în chestiunea dacă condițiile de admitere ar trebui să fie mai indulgente sau mai severe pentru persoane, sau cu și mai multă justificare, pentru grupuri, ce sunt mai mult sau mai puțin câștigate în mod incomplet de tezele și metodele Internaționalei. Dobândirea acestor elemente nu ar fi una de forțe pozitive; în loc să aducă noi mase de oameni spre noi, ar rezulta în riscul de a periclita procesul de a le câștiga spre cauza partidului. Desigur că trebuie să ne dorim ca acest proces să fie cât mai rapid cu putință, dar această dorință nu trebuie să ne împingă la acțiuni nechibzuite care ar putea, din contră, să întârzie succesul final solid și definitiv.

Este necesar să incorporăm anumite norme ce s-au dovedit constant a fi eficiente în tacticile Internaționalei, în criteriile fundamentale ce dictează aplicarea acestor tactici și în probleme complexe ce se ridică în practică. Acestea sunt: o atitudine absolut lipsită de compromisuri față de alte partide, chiar și cele mai apropiate, ținând cont de repercusiunile viitoare, dincolo de dorințele imediate de a grăbi dezvoltarea anumitor situații; disciplina cerută din partea membrilor, luând în considerare nu doar respectarea prezentă a acestei discipline, ci și acțiunile din trecut, cu cea mai mare neîncredere față de convertirile politice; luarea în considerare a gradului de responsabilitate de până acum al indivizilor și grupurilor, în locul recunoașterii dreptului lor de a se alătura sau de a părăsi armata comunistă ori de câte ori doresc. Toate acestea, chiar dacă par să închidă partidul într-un cerc prea îngust pentru moment, nu sunt un lux teoretic, ci o metodă tactică care ne asigură viitorul.

Nenumărate exemple ne pot arăta că revoluționarii ce se trezesc în ultimul moment nu-și au locul și sunt nefolositori în rândurile noastre. Până mai ieri aveau atitudini reformiste, dictate de condițiile speciale ale perioadei, iar astăzi au ajuns să urmeze directivele comuniste fundamentale pentru că sunt influențați de considerațiile lor adesea mult prea optimiste despre iminența revoluției. Orice oscilație a situației – iar în război cine poate spune câte astfel de avansuri și retrageri se pot întâmpla până la victoria finală – va fi suficientă pentru a le cauza întoarcerea la vechiul lor oportunism, astfel periclitând totodată și conținutul organizației noastre.

Mișcarea comunistă internațională nu trebuie să fie compusă doar din cei care sunt ferm convinși de necesitatea revoluției și sunt pregătiți să lupte pentru ea cu prețul oricărui sacrificiu, ci și din cei care s-au angajat să acționeze pe terenul revoluționar, chiar și când dificultățile luptei arată că scopul lor este mai greu de atins și mai îndepărtat decât credeau.

În timpul intensei crize revoluționare, acționăm în baza solidă a organizației noastre internaționale, polarizând în jurul nostru elementele ce astăzi încă șovăiesc și învingând partidele social-democrate de diverse nuanțe.

Dacă posibilitățile revoluționare sunt mai puțin imediate, nu vom risca nici pentru un moment să ne lăsăm distrași de la munca noastră migăloasă de pregătire pentru a ne retrage la simpla rezolvare a problemelor imediate, lucru de care ar beneficia numai burghezia.

* * *

Un alt aspect al problemei tactice pe care partidele comuniste trebuie să-l rezolve este acela al alegerii momentului în care trebuie lansate chemările la acțiune, fie că este o acțiune secundară sau cea finală.

De aceea “tacticile ofensivei” partidelor comuniste sunt discutate cu pasiune în zilele noastre; acestea constau în organizarea și înarmarea militanților și simpatizanților apropiați ai partidului și în manevrarea lor la momentul oportun în acțiuni ofensive țintind la trezirea maselor într-o mișcare generală sau chiar la realizarea unor acțiuni spectaculoase ca răspuns la ofensiva reacționară a burgheziei.

Şi în această privinţă există, în general, două poziţii opuse pe care probabil nici un comunist nu le-ar susţine.

Niciun comunist nu poate nutri prejudecăți față de utilizarea acțiunilor armate, represaliilor sau chiar a terorii, și nu poate nega faptul că aceste acțiuni, care necesită disciplină și organizare, trebuie să fie conduse de partidul comunist. La fel de infantilă este concepția că folosirea violenței și a acțiunilor armate este rezervată pentru “Ziua cea mare” în care lupta supremă pentru cucerirea puterii va fi lansată. În realitatea evoluției revoluționare, confruntările sângeroase dintre proletariat și burghezie sunt inevitabile și înainte de lupta finală; ele pot porni nu doar din cauza încercărilor nereușite de insurecție din partea proletariatului, ci și din cauza ciocnirilor inevitabile, parțiale și vremelnice dintre forțele apărării burgheze și grupurile de proletari ce au fost împinși să ridice armele, sau dintre “gărzile albe” burgheze și muncitorii ce au fost atacați și provocați de acestea. Nu este corect nici să spui că partidele comuniste trebuie să dezaprobe orice astfel de acțiuni și să-și rezerve toată forța pentru momentul final, căci toate luptele necesită o pregătire și o perioadă de antrenament, și tocmai în aceste acțiuni preliminare capacitatea revoluționară a partidului de a conduce și a organiza poate începe să fie forjată și testată.

Ar fi totuşi o greşeală să deducem din toate aceste consideraţii anterioare că acţiunea partidului clasei politice este doar aceea a unui personal general care ar putea, prin simpla sa voinţă, să determine mișcarea forțelor armate și a utilizării acestora. Şi ar fi o perspectivă tactică imaginară să credem că partidul, după ce a creat o organizaţie militară, ar putea lansa un atac la un moment dat, când s-ar considera suficient de puternic pentru a învinge forțele de apărare burgheze.

Acțiunea ofensivă a partidului poate fi concepută numai când realitatea situației economice și sociale aruncă masele într-o mișcare ce are ca scop rezolvarea problemelor legate direct, la cea mai largă scară, de condițiile lor de viață; această mișcare creează o neliniște care se poate dezvolta într-o direcție cu adevărat revoluționară doar cu condiția ca partidul să intervină, stabilindu-i scopurile generale și organizându-i rațional și eficient acțiunea, inclusiv tehnica militară. Este cert că pregătirea revoluționară a partidului poate începe să se traducă în acțiune planificată chiar și în mișcările parțiale ale maselor: astfel, represaliile împotriva terorii albe – ale cărei scopuri sunt să dea proletariatului sentimentul că este definitiv mai slab decât adversarii săi şi să-l facă să abandoneze pregătirea revoluţionară – sunt un mijloc tactic indispensabil.

Ar fi însă o altă greșeală voluntaristă – pentru care nu poate și nu trebuie să fie loc în metodele Internaționalei Marxiste – să credem că utilizând astfel de forțe militare, chiar dacă ar fi extrem de bine organizate la o scară largă, este posibil să schimbăm situațiile și să provocăm începerea unei lupte revoluționare generale în mijlocul unei situații stagnante.

Partidele și revoluțiile nu pot fi create; partidele și revoluțiile pot fi conduse, punând laolaltă toate experiențele revoluționare internaționale utile, pentru a asigura cele mai mari șanse pentru victoria proletariatului în lupta ce este rezultatul inevitabil al epocii istorice în care trăim. Aceasta pare pentru noi să fie concluzia necesară.

Criteriile fundamentale ce direcționează acțiunea maselor sunt exprimate în regulile organizaționale și tactice pe care Internaționala trebuie să le stabilească pentru toate partidele membre. Dar aceste criterii nu pot merge atât de departe încât să remodeleze direct partidele cu iluzia de a le oferi toate dimensiunile și caracteristicile necesare ce le-ar garanta succesul revoluției. Ele trebuie, în schimb, să fie inspirate de dialectica marxistă și să fie bazate, înainte de toate, pe claritate programatică și omogenitate, pe de o parte, și pe centralizarea disciplinei tactice, pe de altă parte.

Există, în opinia noastră, două devieri “oportuniste” de la calea corectă. Prima constă în a deduce natura și caracteristicile partidului pe baza posibilității, sau lipsei ei, într-o anumită situație, de a regrupa numeroase forțe: aceasta înseamnă că regulile organizaţionale ale partidului sunt dictate de situaţii şi a îi conferi, din exterior, o constituţie diferită de cea pe care a atins-o într-o anumită situaţie. A doua deviere constă în a crede că un partid, presupunând că ar fi mare din punct de vedere numeric și pregătit din punct de vedere militar, poate provoca situații revoluționare printr-un simplu ordin de atac: aceasta se rezumă la afirmația că situațiile istorice pot fi create prin voința partidului.

Indiferent ce deviere ar trebui să fie numită “de drepta” sau “ de stânga”, cert este că ambele sunt departe de doctrina marxistă corectă. Prima deviere denunță ceea ce poate fi și trebuie să fie intervenția legitimă a mișcării internaționale cu un corp sistemic de reguli organizaționale și tactice; denunță acel grad de influență – ce derivă din conștiința clară și din experiența istorică – pe care voința noastră poate și trebuie să o exercite asupra dezvoltării procesului revoluționar. A doua deviere atribuie o importanță excesivă și nerealistă voinței minorităților, ce rezultă în riscul de a duce la înfrângeri dezastruoase.

Comuniștii revoluționari trebuie să fie aceia care, fiind temperați colectiv de experiențele luptei împotriva degenerării mișcării proletare, cred ferm în revoluție și o doresc puternic, dar nu ca cineva care crede că poate pretinde un credit, se așteaptă la o plată datorată și s-ar scufunda în disperare și descurajare dacă data scadentă ar fi amânată chiar și doar pentru o zi.