“Tezele asupra rolului Partidului Comunist în revoluția proletară” acceptate de Al Doilea Congres al Internaționalei Comuniste sunt în mod real și profund înrădăcinate în doctrina marxistă. Aceste teze iau definiția relațiilor dintre partid și clasă drept punct de plecare și stabilesc că partidul de clasă poate include în rândurile sale numai o parte din clasa în sine, niciodată totalitatea și probabil nici măcar majoritatea ei.

Acest fapt evident ar fi fost și mai bine subliniat dacă s-ar fi arătat că nici nu se poate vorbi de o clasă până ce nu există o minoritate a acestei clase ce tinde să se organizeze într-un partid politic.

Ce este de fapt o clasă socială conform metodei noastre critice? Putem oare să distingem o clasă prin intermediul unei recunoașteri externe, pur obiective a condițiilor economice și sociale comune unui mare număr de indivizi, și a pozițiilor lor analoage în relația cu procesul de producție? Aceasta nu ar fi suficient. Metoda noastră nu se rezumă la o simplă descriere a structurii sociale așa cum se prezintă la un moment dat, nici la a trage o simplă linie abstractă împărțind toți indivizii ce compun societatea în două grupuri, așa cum o fac clasificările scolastice ale naturaliștilor. Critica marxistă vede societatea umană în mișcare, în dezvoltarea sa în timp; ea utilizează un criteriu fundamental istoric și dialectic, adică studiază legătura dintre evenimente în interacțiunea lor reciprocă.

În loc să ia un cadru instantaneu al societății la un moment dat (ca vechea metodă metafizică) și apoi să îl studieze pentru a distinge diferitele categorii în care indivizii ce îl compun trebuie să fie clasificați, metoda dialectică vede istoria ca pe un film ce rulează în scene succesive; clasa trebuie căutată și distinsă în caracteristicile principale ale acestei mișcări.

Folosind prima metodă am fi ținta a o mie de obiecții din partea statisticienilor puri și a demografilor (dacă există oameni cu o viziune îngustă, aceștia sunt) care ar reexamina diviziunile noastre și ar remarca faptul că nu sunt două clase, nici măcar trei sau patru, ci că pot fi zece, o sută sau chiar o mie de clase separate de gradații succesive și zone de tranziție indefinibile. Prin a doua metodă, pe de altă parte, ne folosim de criterii destul de diferite pentru a distinge protagonistul tragediei sociale, clasa, și pentru a-i defini caracteristicile, acțiunile și obiectivele, ce se concretizează în trăsături uniforme evidente într-o multitudine de fapte în schimbare; în timp ce bietul fotograf al statisticilor le înregistrează doar ca pe niște serii reci de date lipsite de viață.

De aceea, pentru a afirma că o clasă există și acționează la un moment dat în istorie, nu va fi suficient să știm, de exemplu, câți negustori erau în Paris pe vremea lui Louis al XIV-lea, sau numărul moșierilor englezi din secolul al XVIII-lea, sau numărul de muncitori belgieni din industria de manufactură de la începutul secolului XIX. În schimb, va trebui să supunem o întreagă perioadă istorică investigațiilor noastre logice; va trebui să observăm o mișcare socială, și, prin urmare, politică, ce-și caută calea prin suișuri și coborâșuri, prin greșeli și reușite, în tot acest timp aderând la interesele unei pături de oameni puși într-o anumită situație din cauza modului de producție și a evoluțiilor sale.

Aceasta este metoda pe care Friedrich Engels o folosește într-unul dintre primele sale eseuri clasice, unde a trasat explicația unei serii de mișcări politice din istoria clasei muncitoare engleze, astfel demonstrând existența unei lupte de clasă.

Această concepție dialectică a clasei ne permite să depășim obiecțiile fade ale statisticianului. El nu mai are dreptul să vadă clasele opuse ca fiind clar despărțite pe scena istoriei precum sunt diferitele grupuri corale pe scena de teatru. El nu ne poate dezminți concluziile argumentând că în zona de contact se regăsesc pături sociale indefinibile prin care se produce o osmoză a indivizilor, căci acest fapt nu alterează fizionomia istorică a claselor ce se confruntă una pe alta.

* * *

Trebuie să percepem conceptul de clasă ca fiind dinamic, nu static. Când detectăm o tendință socială sau o mișcare orientată spre un scop dat, clasa există în adevăratul sens al cuvântului; pentru că atunci trebuie să existe și partidul de clasă în mod material, dacă nu încă formal.

Un partid viu merge mână în mână cu o doctrină și o metodă de acțiune vii. Un partid este o școală a gândirii politice și, în consecință, o organizație a luptei. Primul este un factor al conștiinței, al doilea al voinței, sau mai precis al încercării de a ating un obicetiv final.

Fără aceste două caracteristici, încă nu îndeplinim definiția unei clase. Reamintim, cel ce înregistrează fapte la rece poate detecta anumite afinități în condițiile de viață ale straturilor sociale mari sau mici, dar nu-și va lăsa amprenta asupra evoluțiilor istorice.

Doar în cadrul partidului de clasă regăsim aceste două caracteristici condensate și concretizate. Clasa se formează odată ce anumite condiții și relații aduse de consolidarea unor noi sisteme de producție se dezvoltă – de exemplu înființarea marilor fabrici mecanizate ce angajează și pregătesc o forță de muncă amplă; în același fel, interesele unei astfel de colectivități încep să se materializeze treptat într-o conștiință mai precisă, ce începe să ia formă în mici grupuri ale acestei colectivități. Când masa este împinsă la acțiune, doar aceste grupuri pot prevedea un punct final și ei sunt cei care îi susțin și îi conduc pe restul.

Când ne referim la clasa proletară modernă, trebuie să concepem acest proces nu în relație cu un domeniu de lucru, ci cu clasa în totalitatea ei. Atunci se poate realiza cum o conștiință mai clară a identității intereselor își face treptat apariția; această conștiință, totuși, rezultă dintr-o așa complexitate de experiențe și idei, că poate fi regăsită doar în grupuri limitate compuse din elemente selectate din fiecare domeniu. Într-adevăr, doar o minoritate avansată poate avea viziunea clară a acțiunii colective direcționate spre scopuri generale ce privesc întreaga clasă și care are la bază proiectul transformării întregului regim social.

Aceste grupuri, aceste minorități, nu sunt altceva decât partidul. Când formarea sa (care, desigur, nu se poate lipsi de arestări, crize și conflicte interne) atinge un anumit stadiu, atunci putem spune că avem o clasă în acțiune. Cu toate că partidul include doar o parte din clasă, tot partidul este singurul care oferă clasei unitate în acțiune și mișcare, pentru că amalgamează acele elemente care, depășind limitările localității și domeniului de lucru, sunt sensibile la întreaga clasă și o reprezintă.

Aceasta pune în lumină semnificația faptului fundamental: partidul este doar o parte din clasă. Cel ce consideră o imagine statică și abstractă a societății și vede clasa ca pe o zonă cu un mic nucleu – partidul, în interiorul ei, ar putea să ajungă ușor la următoarea concluzie: având în vedere că întreaga secțiune a clasei ce rămâne în afara partidului este aproape mereu majoritară, ar putea avea o greutate mai mare sau un drept mai mare. Cu toate acestea, dacă doar ne amintim că indivizii rămași ce compun marile mase, nu au nici conștiință de clasă, nici voință de clasă și trăiesc doar pentru ei, pentru meseria lor, satul lor, națiunea lor, atunci vom realiza că pentru a asigura acțiunea clasei întregi în mișcarea istorică, este necesar să avem un organ ce inspiră, unifică și care se află în față – pe scurt, care conduce; vom realiza că partidul este de fapt nucleul vital, fără de care nu ar fi niciun motiv să considerăm masele rămase ca pe o mobilizare de forțe.

Clasa presupune partidul, pentru că pentru a exista și a acționa în istorie, trebuie să aibă o doctrină critică a istoriei, cât și un scop istoric.

* * *

Singura concepție revoluționară a acțiunii de clasă este aceea ce deleagă conducerea sa partidului. Analizele doctrinare, alături de acumularea experienței istorice, ne permit să reducem cu ușurință orice tendință care neagă necesitatea și predominarea funcției partidului la nivelul de ideologii mic-burgheze și contrarevoluționare.

Dacă această negare este bazată pe un punct de vedere democratic, ea trebuie supusă aceleiași critici pe care marxismul o folosește pentru a dezminți teoremele favorite ale liberalismului burghez.

Este suficient să ne amintim că, dacă conștiința ființelor umane este rezultatul, nu cauza, caracteristicilor împrejurărilor în care sunt obligați să trăiască și să acționeze, atunci niciodată nu va putea fi o regulă ca cei exploatați, înfometați și malnutriți să se poată convinge de necesitatea înlăturării exploatatorului sătul ce are la dispoziție orice resursă și capacitate. Aceasta nu poate fi decât o excepție. Democrația electorală burgheză caută consultarea cu masele, căci știe că răspunsul majorității va fi mereu favorabil clasei privilegiate și că vor delega imediat acestei clase dreptul de a guverna și de a perpetua exploatarea.

Nu adăugarea sau scăderea unei mici minorități de votanți burghezi va schimba această relație. Burghezia guvernează cu ajutorul majorității, nu doar a tuturor cetățenilor, ci și a muncitorilor singuri.

Prin urmare, dacă partidul ar chema întreaga masă proletară să judece acțiunile și inițiativele de care doar partidul este responsabil, s-ar lega de un verdict ce ar fi aproape sigur favorabil burgheziei. Acel verdict ar fi mereu mai puțin luminat, mai puțin avansat, mai puțin revoluționar și, mai presus de orice, mai puțin dictat de o conștiință a adevăratului interes colectiv al muncitorilor și al rezultatului luptei revoluționare, decât sfatul venind doar din rândurile partidului organizat.

Concepția dreptului proletariatului de a conduce propria sa acțiune de clasă este doar o abstracție lipsită de vreun sens marxist. Ea ascunde o dorință de a împinge partidul revoluționar spre a se lărgi incluzând straturi mai puțin mature, căci odată ce aceasta se întâmplă, deciziile care rezultă se apropie din ce în ce mai mult de concepțiile burgheze și conservatoare.

Dacă am căuta dovezi, nu doar prin ancheta teoretică, ci și prin experiențele pe care istoria ni le-a oferit, recolta noastră ar fi îmbelșugată. Haideți să ne amintim de clișeul tipic burghez de a pune în opoziție “bunul simț” al maselor și “răutatea” unei “minorități de agitatori”, și de a pretinde să încline favorabil spre muncitori, în timp ce nutrește cea mai vehementă ură la adresa partidului, care este singurul mijloc pe care muncitorii îl au pentru a ataca interesele exploatatorilor. Curentele de dreapta ale mișcării muncitorești, școala social-democrată, ale cărei poziții reacționare au fost expuse clar de istorie, pun constant în opoziție masele și partidul și pretind să fie capabile să descopere voința clasei prin a se consulta la o scară mai largă decât granițele limitate ale partidului. Când nu pot extinde partidul dincolo de orice limite ale doctrinei și ale disciplinei în acțiune, ei încearcă să stabilească faptul că organele sale principale nu trebuie să fie cele desemnate de un număr limitat de militanți, ci cele desemnate la sarcini parlamentare de un corp mai mare – de fapt, grupurile parlamentare aparțin mereu aripii celei mai de dreapta a partidelor din care provin.

Degenerarea partidelor social-democrate ale Internaționalei a Doua și faptul că aparent au devenit mai puțin revoluționare chiar și decât masele neorganizate, se datorează faptului că și-au pierdut treptat caracterul specific al partidului tocmai prin practici “muncitorești” și “laburiste”. Adică au încetat să mai acționeze ca avangarda ce precedă clasa, ci acționau ca expresia ei mecanică într-un sistem electoral și corporatist, unde se oferă importanță și influență egală straturilor celor mai puțin conștiente și celor mai dependente de cereri egoiste ale clasei proletare. Ca o reacție la această epidemie, chiar și înainte de război, s-a dezvoltat o tendință, în special în Italia, susținând disciplina internă a partidului, refuzând noi recruți ce nu erau încă bine sudați pe doctrina noastră revoluționară, opunându-se autonomiei grupurilor parlamentare și organelor locale și recomandând ca partidul să fie epurat de toate elementele false. Această metodă s-a dovedit a fi adevăratul antidot al reformismului și formează fundamentul doctrinei și practicii Internaționalei a Treia, ce pune o importanță primordială pe rolul partidului – pe un partid centralizat, disciplinat, cu o orientare clară în ce privește chestiunile de principii și de tactici. Aceeași A Treia Internațională a socotit că “colapsul partidelor social-democrate ale Internaționalei a Doua nu a fost nici pe departe colapsul partidelor proletare în general” ci, dacă putem spune așa, eșecul organismelor ce au uitat că erau partide pentru că încetaseră să mai fie partide.

* * *

Mai există o altă categorie de obiecții la adresa concepției comuniste despre rolul partidului. Aceste obiecții sunt legate de o altă formă de reacție critică și tactică la degenerarea reformistă: aparțin școlii sindicaliste, care vede clasa în sindicatele economice și pretinde că acestea sunt organele capabile de a conduce clasa în timpul revoluției.

Urmând perioada clasică a sindicalismului francez, italian și american, aceste obiecții în aparență de stânga au găsit noi formulări în tendințe ce se află la marginea Internaționalei a Treia. Și acestea pot fi simplu reduse la ideologii semi-burgheze printr-o critică a principiilor lor, cât și prin cunoașterea rezultatelor istorice pe care le-au adus.

Aceste tendințe ar vrea să recunoască clasa într-o organizație proprie sieși – cu siguranță una cât se poate de importantă și caracteristică – adică organizațiile meseriașe și sindicale ce se ridică deasupra partidului politic, adună mase mult mai largi și deci corespund mai bine întregii clasei muncitoare. Dintr-un punct de vedere abstract, totuși, alegerea unor astfel de criterii scoate la iveală un respect inconștient pentru aceeași minciună democratică pe care burghezia se bazează pentru a-și asigura puterea prin invitarea majorității populației la a-și alege guvernul. Din alte puncte de vedere teoretice, o astfel de metodă se intersectează cu concepțiile burgheze când încredințează sindicatele cu organizarea noii societăți și cere autonomia și descentralizarea funcțiilor productive, la fel cum o fac economiștii reacționari. Dar scopul nostru la acest moment nu este să trasăm o analiză critică completă a doctrinelor sindicaliste. Este suficient să remarcăm, considerând rezultatul experienței istorice, că membrii de extremă dreaptă ai mișcării proletare au susținut mereu același lucru, adică reprezentarea clasei muncitoarea de către sindicate; într-adevăr ei știu că făcând asta slăbesc caracterul mișcării, din simplele motive pe care deja le-am menționat. Astăzi burghezia însăși arată simpatie și înclinare, în niciun caz în mod ilogic, față de sindicalizarea clasei muncitoare; într-adevăr, secțiunile mai inteligente ale burgheziei ar accepta imediat o reformă a statului și a aparatului reprezentativ pentru a oferi un loc mai mare sindicatelor “apolitice” și chiar și cererilor lor de a exercita controlul asupra sistemului de producție. Burghezia simte că atât timp cât acțiunea proletariatul poate fi limitată la cererile economice imediate aduse meserie cu meserie, aceasta ajută la apărarea status quo-ului și la evitarea formării periculoasei conștiințe “politice” – adică singura conștiință ce este revoluționară, căci țintește la punctul vulnerabil al dușmanului, posesia de putere.

Sindicaliștii din trecut și din prezent, totuși, au fost mereu conștienți de faptul că majoritatea sindicatelor sunt controlate de elemente de dreapta și că dictatura liderilor mic-burghezi asupra maselor este bazată pe birocrația sindicală chiar mai mult decât pe mecanismul electoral al pseudo-partidelor social-democrate. Prin urmare, sindicaliștii, alături de numeroase elemente ce acționau ca o simplă reacție la practica reformistă, s-au dedicat studierii unor noi forme de organizare sindicală și au creat sindicate noi, independente de cele vechi. Un astfel de lucru a fost greșit din punct de vedere teoretic, căci nu mergea mai departe de criteriile fundamentale ale unei organizații economice: adică admiterea automată a tuturor ce au fost puși în anumite condiții date de rolul pe care îl joacă în cadrul producției, fără să ceară convingeri politice speciale sau promisiuni de acțiune speciale ce i-ar putea costa chiar și viața. Mai mult, căutând “producătorul”, nu puteau depăși limitele “meseriei”, pe când partidul de clasă, considerând “proletarul” în condițiile și activitățile sale de o diversitate vastă, este singurul capabil să trezească spiritul revoluționar al clasei. Astfel, remediul ce era greșit teoretic s-a dovedit ineficient și în realitate.

În ciuda tuturor lucrurilor, astfel de rețete sunt în continuare căutate până și în ziua de azi. O interpretare total greșită a determinismului marxist și o concepție limitată asupra rolului jucat de faptele conştiinţei şi voinţei în formarea, sub influenţa originară a factorilor economici, a forţelor revoluţionare, conduc un număr mare de oameni spre a se uita după un sistem de organizare “mecanic” care ar organiza masele aproape în mod automat în funcție de rolul fiecăruia în producție; conform acestor iluzii, un astfel de dispozitiv în sine ar fi suficient pentru a pregăti masele să înainteze spre revoluție cu eficiență revoluționară maximă. Astfel, soluția iluzorie reapare, ce constă în a crede că satisfacerea zilnică a nevoilor economice poate fi reconciliată cu rezultatul final al răsturnării sistemului social, bazându-se pe o formă organizaţională pentru a rezolva vechea antiteză între cuceririle limitate și graduale și programul revoluționar maxim. Dar – așa cum bine a fost zis într-una dintre rezoluțiile majorității Partidului Comunist German într-o vreme când aceste probleme (ce mai târziu au provocat secesiunea KAPD) erau în mod special acute în Germania – revoluția nu este o chestie de formă de organizare.

Revoluția cere o ordonare a forțelor active și pozitive, legate împreună de o doctrină și de un scop final (…) Clasa porneşte de la o omogenitate imediată a condiţiilor economice care apar a fi motorul principal al tendinţei de a merge merge mai departe şi de a distruge modul actual de producţie. Dar, pentru a-şi asuma această mare sarcină, clasa trebuie să aibă propria gândire, propria metodă critică, propria voinţă hotărâtă spre atingerea unor scopuri definite de cercetare şi critică, propria sa organizație de luptă care, cu cea mai mare eficienţă, canalizează şi foloseşte orice efort şi sacrificiu. Toate acestea sunt Partidul.