1.Așa zisa problemă a organizației interne a partidului a reprezentat dintotdeauna un subiect principal pentru Marxiștii tradiționali și pentru Stânga Comunistă, născută ca o opoziție față de erorile Internaționalei de la Moscova. Firește, un subiect de asemenea importanță nu ar trebui să fie luat izolat, ci în schimb ar trebui să fie considerat ca fiind inseparabil de cadrul general al pozițiilor noastre.

2. Doctrina și teoria generală a partidului pot fi găsite în textele noastre clasice; de asemenea, ele sunt rezumate exhaustiv în lucrări mai recente, în textele italiene, cum ar fi tezele de la Roma și Lyon, precum și în multe altele prin care stânga și-a expus considerațiile asupra degenerării Internaționalei a III-a; fenomenele care au apărut ca efect al acestei degenerări au fost cel puțin la fel de grave precum cele legate de falimentul Internaționalei a II-a. Această literatură o folosim și azi, în studiul organizării (în sensul de organizare de partid și nu în sensul larg de organizare proletară, în diferitele sale forme istorice și sociale) și nu vom încerca să le rezumăm aici. În schimb, trimitem cititorul la textele menționate mai sus și la vasta lucrare "Storia della Sinistra" care e încă neterminată, al doilea volum fiind în curs de pregătire.

3. Orice fapt legat de ideologia partidului și natura sa, constituind un lucru comun pentru noi toți, este derivat din pură teorie, iar asta se aplică și relațiilor dintre partid și clasa proletară, care pot fi sintetizate în ideea că doar în cadrul partidului și prin munca de partid va putea clasa proletară să devină o clasă pentru sine și pentru revoluție.

4. Suntem deprinși cu a considera drept chestiuni de tactică - deși repetăm faptul că nu există secțiuni autonome - relațiile dintre proletariat și alte clase, între partidul proletar și alte organizații proletare, și între partid și alte partide burgheze și non-proletare.

5. Relația care există între soluțiile tactice, astfel încât să nu fie condamnate de principiile doctrinare și teoretice, și dezvoltarea multilaterală a situațiilor obiective, care sunt, într-un anumit sens, externe partidului, este, fără îndoială, foarte variabilă; dar Stânga a afirmat că partidul trebuie să stăpânească și să anticipeze aceste relații în avans, așa cum au fost dezvoltate în Tezele de la Roma privind tactica, care au fost concepute ca o propunere pentru tactici care să fie aplicate la nivel internațional. Există perioade în care condițiile au fost obiectiv favorabile, dar nefavorabile pentru partid ca subiect; poate apărea și cazul contrar. În istorie au existat și exemple rare în care partidul a fost pregătit, iar situația socială a împins masele la revoluție și le-a apropiat de partid, care a prevăzut și a descris situația în avans, ca în cazul lui Lenin și al Bolșevicilor.

6. Renunțând la distincții pedante, ne putem întreba în ce situație obiectivă se află societatea în ziua de azi. Cu siguranță, răspunsul corect e că se află în cea mai proastă situație cu putință, și că o mare parte a proletariatului e controlată de partide, în solda burgheziei, care privează muncitorii de participarea la orice mișcare revoluționară, lucru care e chiar mai rău decât dacă burghezia ar fi strivit în mod direct mișcarea. Din acest motiv, nu este posibil să prevedem cât va mai dura această situație de stagnare până când procesul pe care noi îl numim “polarizarea” sau “ionizarea” moleculelor sociale, va avea loc, precedând exploziei marilor antagonisme de clase.

7. Care sunt consecințele acestei perioade nefavorabile asupra dinamicii interne a partidului? Mereu am susținut, în toatea textele menționate anterior, că partidul nu poate să nu fie influențat de condițiile situației în care se află. De aceea, marile partide proletare existente sunt, în mod necesar, oportuniste. Este o teză fundamentală a stângii că partidul nostru ar trebui să se mențină ferm pe poziții într-o asemenea situație și să supraviețuiască pentru a da mai departe “flacăra”, împreună cu tradiția și experiența sa. O să fie un partid mic, nu din pricina dorinței noastre, ci din necesitate.

Când vine vorba de structura partidului, chiar și în epoca decadentă a Internaționalei a III-a, precum și în numeroase polemici, am respins, cu argumente a căror invocare în acest text este de prisos, multiple acuzații. Nu vrem o sectă secretă sau un partid elitist, care refuză orice contact extern, dintr-o manie a purității. Ne împotrivim oricărei formule ale partidelor muncitorești care cer excluderea tuturor non-proletarilor, formulă care le aparține tuturor oportuniștilor istorici. Nu vrem să reducem partidul la o organizație de tip cultural, intelectual sau academic, precum cele care au constituit obiectul polemicilor de acum o jumătate de secol, nu vrem nici să credem, cum fac anumiți anarhiști și blanchiști, că poate fi conceput un partid care se ocupă strict cu acțiuni conspirative armate și lovituri de stat.

8. Din moment ce complexul social degenerat se concentrează pe a falsifica și distruge teoria și doctrina, obiectivul micului nostru partid constă în a readuce principiile cu valoare doctrinală, deși, din păcate, situația favorabilă de după Primul Război Mondial în care se afla Lenin lipsește. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ridicăm o barieră între teorie și acțiune, lucru care ne-ar distruge în totalitate împreună cu principiile noastre de bază. Vom face uz de orice formă de activitate caracteristică situațiilor favorabile în măsura posibilităților oferite de condițiile materiale.

9. Ar trebui să dezvoltăm mai mult această discuție dar putem să ajungem la o concluzie legată de structura organizațională a partidului în timpul acestei tranziții dificile. Ar fi o greșeală fatală să considerăm partidul ca fiind divizibil în 2 grupuri diferite, unul dedicat studiului iar celălalt acțiunii, pentru că o asemenea distincție ar fi teribilă nu doar pentru întregul nostru partid, dar și pentru militanți individuali. Definiția de bază a centralismului organic e faptul că partidul își dezvoltă organele necesare pentru diferite funcții, pe care noi le-am numit: propagandă, organizare proletară, muncă sindicalistă, etc. până în viitor când va fi nevoie de o organizație armată, dar nimic nu poate fi decis de numărul de tovarăși desemnați fiecărei funcții, deoarece fiecare militant, din principiu, ar trebui să fie implicat în toate activitățile. Faptul că în prezent, numărul de membri devotați teoriei și istoriei mișcării ar putea părea relativ excesiv de mare, iar cei gata de acțiune relativ prea puțini, e un lucru determinat de contextul istoric care nu poate fi schimbat voluntar. Ar fi extrem de nefolositor să investigăm câți dintre militanți sunt implicați în fiecare din aceste manifestări de energie revoluționară. Cum știm cu toții, când situația va deveni suficient de radicalizată, mase mari de persoane, acționând în mod instinctiv, fără a avea nevoie de studii și calificări, ni se vor alătura instant.

10. Știm foarte bine că pericolul oportunist, de când Marx se lupta cu Bakunin, Proudhon, Lassalle, și chiar și în stagiile mai înaintate ale bolii oportuniste, a fost mereu legat de influența aliaților falși mic burghezi asupra proletariatului. Neîncrederea noastră față de contribuțiile acestor pături sociale nu poate - și nu ar trebui - să ne oprească din a utiliza, în conformitate cu lecțiile istoriei, elemente excepționale care fac parte din acestea. Partidul va trebui să impună acestor elemente sarcina de a-și pune la punct teoria. De nu am face acest lucru, partidului i-ar fi asigurată moartea, iar în viitor acesta va trebui să-și adapteze planul de propagare în funcție de nivelul maselor revoluționare avântate în luptă.

11. Studiul dialecticii făcut de tovarășii noștri ne-a arătat că un comunist revoluționar militant e acela care a reușit să uite, să se lepede de prejudecățile cu care a fost înzestrat de această societate putredă, acela care se poate vedea și simți ca o parte din întreaga traiectorie milenară care îl leagă pe omul tribal antic, care se luptă cu bestii sălbatice, cu membrul societății următoare, fratern cu armonia omului social.

12. Partidul istoric și cel formal. Lui Marx și Engels, concentrându-se asupra creării partidului istoric, le-a repugnat ideea de a face parte dintr-un partid formal, însă nici unul dintre militanții din ziua de azi nu are dreptul la această alegere - aceea de a fi în partidul istoric, nepăsându-le de cel formal.

Marx când vorbește despre partid se referă la el în două feluri, în sensul său istoric și cel formal sau efemer. În primul concept rezidă continuitatea istorică, și din acesta am derivat teza noastră caracteristică a invariabilității doctrinei de la formulările lui Marx și până acum, care nu este o invenție a unui geniu, ci o descoperire rezultată din evoluția umană. Dar cele două concepte nu sunt opuse unul altuia în sens metafizic, ba chiar ar fi caraghios să fie prezentate în felul următor: „Întorc spatele partidului formal și mă îndrept către cel istoric”.

Când deducem din doctrina invariantă că victoria revoluționară a clasei muncitoare poate fi atinsă doar de către partidul de clasă și dictatura sa, iar apoi afirmăm, găsind sprijin în învățăturile lui Marx, că proletariatul partidului pre-comunist și pre-revoluționar ar putea fi considerat o clasă de sine stătătoare doar din perspectiva burgheză, dar nu de către noi sau Marx, deducem faptul că pentru a atinge victoria pe care ne-o dorim avem nevoie de un partid care să fie simultan formal și istoric, adică, un partid care a rezolvat în realitatea istorică activă aparenta contradicție, cauză a atât de multe probleme din trecut, dintre partidul istoric, conținutul său, importanța lui istorică și al programului său, și partidul contingent, formal, care acționează ca forța și practica fizică a unei părți decisive în lupta proletariatului. Clarificarea sintetică a chestiunii doctrinale trebuie să fie adusă, cât mai repede, în legătură cu tranzițiile istorice din trecutul nostru.

13. Prima tranziție de la grupuri și cluburi mici, din care au apărut pentru prima dată luptele muncitorilor, la partidul internațional la care țintea doctrina, s-a manifestat pentru prima dată sub forma Primei Internaționale, fondată în 1864. Nu e cazul să recapitulăm aici procesul care a dus la criza acestei organizații, care sub Marx a fost apărată de influențe și programe mic-burgheze precum cele ale liberalilor. În 1889 a doua Internațională a fost fondată, după moartea lui Marx, sub îndrumarea lui Engels, deși ordinele acestuia erau deseori ignorate. Pentru un moment a existat tendința de a restabili continuitatea de la partidul formal la cel istoric, dar aceasta a fost distrusă de influențe federaliste și non-centraliste, parlamentare, de cultul democrației și de perspectiva naționalistă a diferitelor secțiuni, care au încetat a mai fi armate proletare aflate în război cu propriile state. Revizionismul a ajuns la putere și a eliminat continuitatea istorică ridicând în slăvi partidul formal. Dezvoltarea celei de-a III-a Internațională de după eșecul dezastruos din 1914 care a cuprins aproape toate secțiunile, infectate cu boala naționalismului și a democratismului pur, a fost văzută de noi, în primii ani de după 1919, ca restabilirea completă a legăturii dintre partidul istoric și cel formal. Noua Internațională s-a declarat din capul locului ca fiind centralistă și anti-democratică, dar, practica istorică a intrării vechilor secțiuni ale Internaționalei precedente, falimentare, a fost dificilă și făcută mult prea în grabă, din speranța cum că tranziția de la luarea puterii în Rusia la revoluția în celelalte țări europene va fi una imediată. Faptul că secțiunea italiană, care s-a ridicat din ruinele vechiului partid al Internaționalei a II-a a fost capabilă, nu mulțumită unor persoane excepționale, ci din pricina unor factori istorici, să simtă necesitatea de a aduce mișcarea istorică la forma ei actuală (Internaționala Comunistă), se datorează luptelor grele pe care le dusese împotriva formelor degenerate și a refuzului său consecutiv de a tolera infiltrațiile în partid. Încercările de infiltrare au fost întreprinse de forțe în cadrul cărora dominau poziții de tipul naționalist, democratic, și mic-burghez (anarho-sindicalist) (precum maximaliștii din Italia). Curentul de stânga a luptat din greu pentru a stabili condiții mai rigide pentru apartenența la partid, pe care le-a aplicat cu succes în Italia. Atunci când, în Franța și Germania, tacticile nu au dat rezultate favorabile, curentul de stânga a fost primul care să prevadă pericolul care amenința întreaga Internațională.

Situația istorică caracterizată prin formarea statului Proletar într-o singură țară și eșecul cuceririi puterii în celelalte țări a dus la soluția organică, dar foarte problematică, a înmânării secției rusești a organizării mondiale a proletariatului.

Stânga a fost prima care a observat că, oricând avea loc deviație a politicii statului rusesc, în relațiile sale internaționale sau politica sa economică. apărea o discrepanță între politicile partidului istoric, care urmăreau interesele comuniștilor revoluționari din întreaga lume, și cele ale partidului formal, care apăra interesele statului rus.

14. De atunci, prăpastia a devenit din ce în ce mai adâncă, până în punctul în care “secțiuni”, care sunt dependente de partidul-lider rusesc, adoptaseră o politică vulgară de colaborare cu burghezia care nu e în nici un fel superioară tradiției colaborării cu partidele corupte a Internaționalei a II-a.

Acest lucru a dus la situația în care grupuri derivate din lupta Stângii Italiene împotriva degenerării Moscovei au avut șansa să înțeleagă mai bine drumul pe care partidul real, activ (și deci formal) trebuie să îl urmeze pentru a rămâne pe linia partidului istoric, revoluționar, care a existat, cel puțin în sensul potențial până din anul 1847, iar în sensul practic a existat ca participant în punctele cele mai importante din jurul marilor, tragicelor învingeri ale proletariatului.

Transmiterea în stare intactă a acestei tradiții prin intermediul eforturilor în direcția formării unui nou partid internațional, fidel partidului istoric, s-ar putea să nu fie, într-un sens organizatoric, bazată pe oameni aleși pentru că ar fi cei mai buni sau cei mai cunoscători în ale doctrinei istorice, și totuși, într-un sens organic, o asemenea transmitere trebuie să rămână total loială liniei care conectează acțiunile grupului care i-a dat pentru prima dată viață acum 40 de ani în forma în care există acum. Noua mișcare nu va trebuie să aștepte eroi sau vreun Messia, ci va trebui să fie bazată pe readucerea la viață la tot ce a fost posibil să fie conservat până acum, iar această conservare nu trebuie limitată doar la teze și documente, ci trebuie să includă și garda veche, încredințându-i slujba de a da mai departe tradiția partidului, puternică și necoruptă, gărzii tinere, care va păși pe calea revoluției și care s-ar putea să nu fie nevoită să aștepte mai mult de un deceniu până la acțiunile revoluționare care vor avea loc pe scena istoriei. Partidul și revoluția rămân nepăsători față de numele participanților, fie că fac parte din garda veche sau din cea tânără.

Transmiterea corectă a tradiției, care transcende generații și indivizi, morți sau în viață, nu poate fi limitată doar la texte critice, nici la metoda de utilizare a doctrinei partidului comunist rămânând fideli textelor clasice. Trebuie ca transmiterea tradiției să fie legată lupta de clasă pe care Stânga Marxistă a dus-o în cele mai aprige bătălii prin anii de după 1919, și care a fost stinsă, nu numai din pricina raporturilor de forță între noi și inamicul de clasă, ci și de dependența față de centru, degenerând și fiind redus din centru al partidului istoric mondial la un partid efemer, distrus de patologia oportunistă, până când această dependență a fost distrusă.

Stânga chiar a încercat, fără să se rupă de principiul disciplinei centralizate globale, să lupte într-un război revoluționar defensiv, menținând avangarda proletară imună în fața influenței exercitate de clasele mijlocii, de partidele lor, precum și de ideologiile lor condamnate înfrângerii. Din moment ce șansa istorică de a salva, dacă nu revoluția, atunci măcar nucleul partidului istoric a fost și ea ratată, astăzi Stânga a pornit iar, în o situație care e obiectiv nefavorabilă, cu un proletariat infectat cu iluziile democratismului mic-burghez; dar organizația nou-născută, folosindu-se de întreaga tradiție doctrinară și practică, verificată de însuși mersul istoriei, o aplică în activitatea sa de zi cu zi prin eforturile sale de a reface legăturile cu masele exploatate. De asemenea, ea trebuie să se lepede de una din marile erori ale Internaționalei de la Moscova, renunțând la tezele centralismului democratic și la aplicarea oricărui mecanism de votare, la fel cum a eliminat din procesele sale toate concesiile democratice, pacifiste, autonomiste sau liberale.

În acest sens, încercăm să avansăm pe drumul, presărat cu mulți ani de experiențe crunte, spre a evita atacuri ulterioare împotriva liniei partidului istoric, obliterând toate mizeriile pe care le-am văzut în partide formale care au dispărut cu aceeași viteză cu care au apărut. Urmând această cale, noi ținem minte avertizările primilor mari maeștri legate de dificultățile combaterii acelor influențe emanate din mediul burghez comercial precum culturile personale și fuga după supremație și popularitate, care ne aduc aminte de cei care au fost dați la o parte de Marx și Engels pentru a îi opri din a ne îngreuna drumul.